Săptămâna trecută am relatat pe o pagină de socializare supărarea unor oameni referitor la felul în care și-au pierdut tatăl și bunicul într-un spital bucureștean. Am stârnit o întreagă furtună între cei care trecuseră prin astfel de momente negre și cei care luau partea echipei medicale. Interesant era că nu oferisem aproape nicio informație medicală relevantă referitoare la incident. Nu blamam pe cineva anume; cumva era o întrebare retorică.

De ce trebuie să fie așa? Și dacă nu ar trebui să fie așa, cum ar putea fi altfel? Recent, mi-a intrat pe „radare” un proiect canadian care poartă numele The 3 Wishes Project. Pe scurt, crearea unui context în care personalul spitalului, atunci când pacientului i se apropie ața de capătul mosorului, să se poată conecta cu familia lui mai bine și să ofere compasiune și demnitate momentului prin care aceasta trece.

Proiectul se referă la dorințele deloc extravagante, ci mai degrabă la simplele aspirații, nevoi, speranțe intime ale persoanei respective sau familiei acesteia. De regulă, aceste dorințe nu sunt costisitoare. Într-un spital canadian, pe durata a cinci ani, prețul mediu al dorinței a fost de 2 dolari canadieni. Una din zece dorințe nu au costat nimic. Cum ar fi, tipărirea unui nor de cuvinte precum cel din imaginea alăturată.

Oferirea unui petic de hârtie unde cei care au avut grijă de pacient să scrie câteva cuvinte despre experiența comună, credeți că este puțin lucru? Iată, de exemplu, ce a scris psihologul care l-a consultat pe socrul meu: „Condoleanțe dumneavoastră și familiei! Regret nespus plecarea d-lui Vlad. L-am cunoscut, eu sunt psihologul din ATI. Mă numesc Sorina Cristea și am avut onoarea să îl cunosc, un om deosebit, sensibil, cu un bun simț așa cum nu am văzut demult. Îmi pare rău că lucrurile au luat o asemenea turnură… În cartea pe care i-am dat-o să o răsfoiască pentru ca timpul să treacă mai ușor și pentru a-i mai schimba puțin gândurile, era un desen făcut de nepoțica dânsului, pe care spunea că o iubește enorm… Condoleanțe! Măcar pentru acest fel de oameni îmi doresc ca lucrurile să se schimbe…”.

Impactul pozitiv pe care aceste rânduri le-au avut asupra familiei mele sunt greu de descris. Cred că dacă întreg colectivul care s-a îngrijit de socrul meu ar fi fost sensibilizat în cadrul unui astfel de proiect, experiența familiei ar fi fost mult mai puțin traumatizantă. Care ar fi fost acea dorință rămasă neîmplinită? Poate vizita nepoatei lui, atunci de 11 ani, ca să poată vorbi cu el pentru o altă ultimă dată.

Cei ce lucrează în spital să nu se bazeze pe faptul că familiile știu bine ceea ce vor. Multe dintre ele trec prin asta pentru prima oară, în vreme ce în secțiile de ATI astfel de situații sunt cotidiene.