La 1 mai 2014, s-a
stins din viaţă prof. dr. Valeriu Rusu,
personalitate marcantă a lumii ştiinţifice medicale, membru titular al
Academiei de Ştiinţe Medicale. Absolvent al Facultăţii de Medicină a IMF Iaşi
(1964) şi al Facultăţii de Istorie-Filosofie a Universităţii „Al. I. Cuza“
(1974), şi-a început cariera ca medic la circumscripţia medicală CFR Iţcani
(Suceava), între 1964 şi 1968, perioadă despre care afirma că „a fost una
dintre cele mai frumoase“ din viaţa sa, fiind atras de arta diagnosticului şi a
comunicării cu pacientul.
Din 1968, se întoarce
spre ştiinţele medicale fundamentale, devenind asistent stagiar la Facultatea
de Medicină din Iaşi, la Disciplina fizică medicală, devenită ulterior biofizică,
şi, din 1994, sub conducerea sa, biofizică medicală şi medicină nucleară. Aici îşi va dezvolta întreaga carieră
profesională (din 1990, în calitate de profesor universitar). „Am ales acest
domeniu din mai multe motive, printre care o anumită independenţă în gândire şi
posibilitatea de a avea relaţii ştiinţifice“, mărturisea.
Stagiile
urmate în Franţa, începând cu anul 1974, de biofizică şi medicină nucleară, în
principal la Lyon şi Paris, i-au marcat definitiv viaţa. Aici a aprofundat
tehnici de bază pentru cercetarea fundamentală in vitro, îndeosebi tehnici de microscopie electronică, şi a
preluat modelul biofizicii în relaţie cu medicina nucleară, pe care, reîntors
în ţară, l-a dezvoltat şi în laboratorul de la Iaşi, dându-i valoare şi coerenţă
recunoscute atât pe plan local, cât şi la nivel naţional. Parisul a rămas, pentru toată viaţa, oraşul său de suflet, unde
revenea, ca pentru o gură de oxigen pentru minte, inimă şi suflet, aproape în
fiecare an. A dezvoltat o colaborare ştiinţifică strânsă, dar şi relaţii de
prietenie care au durat tot restul vieţii, cu biofizicieni şi cercetători din
Franţa (H. Mehier). A contribuit în mod esenţial la organizarea, într-o perioadă
în care părea neverosimil un astfel de proiect, Zilelor franco-române de
biofizică şi medicină nucleară (Bucureşti, 1983; Paris, 1984; Iaşi, 1985;
Marsilia, 1986). În acelaşi timp, a păstrat strânse relaţii de prietenie
franco-române interuniversitare, fiind un vorbitor excelent de limbă franceză şi
un mare francofil – fapt recunoscut şi răsplătit în 2003, prin decret al
primului-ministru al Franţei, cu decoraţia l’Ordre
des Palmes Académiques, în rang de Chevalier.
A fost unul dintre principalii iniţiatori ai programului de studii cu predare
în limba franceză la UMF „Gr. T. Popa“ Iaşi.A fost, de asemenea, iniţiator al şcolii doctorale şi al unor cursuri în
care a valorificat cultura sa vastă (Medicină şi cultură) şi calităţile sale de
cercetător pasionat (Metodologia cercetării şi documentării ştiinţifice).
Între
1990 şi 2004, a făcut parte din conducerea Facultăţii de Medicină, primii şase
ani în calitate de secretar ştiinţific, următorii opt ani (1996–2004) fiind
unul dintre cei mai iubiţi şi mai apreciaţi decani ai facultăţii, recunoscut
atât pe plan local, cât şi naţional şi internaţional. A fost preşedintele filialei Iaşi a Societăţii Române de Biofizică
Pură şi Aplicată şi copreşedinte al comisiei de medicină nucleară a
Ministerului Sănătăţii. A fost distins cu două premii „Victor Babeş“ ale
Academiei Române (1991 şi 2001) şi premiul „Copyro“ în 2003. A fost membru
titular al Academiei de ştiinţe Medicale şi redactor şef al Revistei medico-chirurgicale
a Societăţii de Medici şi Naturalişti din Iaşi, până la trecerea sa prea
timpurie în eternitate. A reuşit să dezvolte o şcoală şi să conducă un
laborator modern de biofizică şi medicină nucleară, singurul de acest calibru
din nord-estul României (prin dotare şi rezultate ştiinţifice), laborator care
în prezent îi poartă numele şi îi continuă orientarea, dezvoltând cercetarea în
domeniul mecanismelor biofizice ale radiofarmaceuticelor.
Cu
talent deosebit al scrisului medical ne-a lăsat moştenire multe cărţi şi un număr
impresionant de articole ştiinţifice. Dintre acestea, inegalabil rămâne
celebrul „Dicţionar medical“, reactualizat periodic, apărut în patru ediţii
(2001, 2004, 2007 şi 2010) la Editura Medicală, monografia „Biomembrane şi patologie“
în două volume (Editura Medicală) şi o biografie a premiilor Nobel („Nobel:
retrospectivă 1901–1995; Laureaţii premiului pentru fiziologie şi medicină“),
apărută în 1996 la Editura Omnia.
A
îndrăgit cea mai apropiată publicaţie a medicilor din ţara noastră, „Viaţa
medicală“, unde avea foarte apreciata rubrică „Lexis“. Iubea premiile Nobel şi,
imediat după anunţarea Premiului Nobel pentru medicină şi fiziologie, an de an,
a scris primul material care apărea în „Viaţa medicală“ pe această temă. La rubrica „Lexis“, muncea aşa cum
muncea la tot ceea ce făcea: enorm. Şi asta nu fiindcă nu ar fi putut să scrie
un articol rapid, din bibliografia pe care o avea în minte, ci fiindcă era
convins că fiecare lucru trebuie să fie foarte serios făcut şi mult muncit.
Toate aceste scrieri ne vor lipsi. Toate au
fost scrise cu pasiunea şi dorinţa de a da un înţeles fiecărei mari realizări a
ştiinţei din prisma omului, a faptelor, a circumstanţelor şi a mecanismelor
descoperirilor ştiinţifice, fiecare material fiind complex şi savuros în acelaşi
timp, o contorsionată gimnastică a cuvintelor, datelor şi faptelor, fiecare
cuvânt fiind rodul minţii sale complexe, după o documentare de o calitate excepţională,
intens trudită şi trecută prin filtrul gândirii şi a culturii sale vaste.
A înţelege
cine a fost profesorul Valeriu Rusu nu se poate face printr-o înşirare de date
biografice. Personalitatea sa putea fi cel mai bine percepută atunci când pătrundeai
în universul său, în biroul său. Un univers complex şi pitoresc în acelaşi
timp, expresia personalităţii sale, biroul
profesorului fascina pe oricine intra în acest sanctuar. Atmosfera era dominată
de cărţi, înghesuite de sus până jos, pe birou, pe scaune, chiar şi pe jos, pe
rafturi, pe mese, de jur-împrejur, teancuri de cărţi într-o dezordine mai mult
sau mai puţin aparentă, o dezordine care arăta cât de mult se lucra cu ele, o
dezordine ordonată, parcă în acord cu noţiunea de „cristal fluid“ ca expresie a
fluidităţii membranare, teorie pe care marele maestru o prezenta atât de
plastic şi clar studenţilor săi. Un univers al cărţilor al căror conţinut
exista încriptat în mintea profesorului, reprezentând o părticică din multele
lucruri cuprinse aici. O expresie evidentă a acestei proprietăţi greu de înţeles
a neuronilor umani, aceea de a putea stoca cantităţi inimaginabile de informaţii,
posibil nu numai de redat, ci şi de procesat, într-o manieră complexă. Un
univers în care se zăreau rătăcite scoici, corali şi alte minunăţii
subacvatice, adunate într-o colecţie pitorească, sau un peşte fugu (amintind de relaţia dintre
tetrodotoxină şi canalele de sodiu) care se legăna uşor, atârnat de braţul unei
veioze, deasupra biroului, martor constant al atâtor şi atâtor seri lungi în
care becul veiozei lumina manuscrisul la care profesorul lucra, scriind apăsat şi
îngrijit, cu un pix cu gel, ales fiindcă aluneca uşor, probabil asemeni
gândurilor sale.
Ce
era extraordinar, mai mult decât impresionant în personalitatea profesorului
Valeriu Rusu? Ce atrăgea şi cucerea sutele de studenţi care-i umpleau
amfiteatrele şi pe toţi cei care-i păşeau pragul? Ce-l făcea atât de iubit de
studenţi încât ani mulţi după ce treceau de acest obiect mic, pe care unii îl
considerau uşor indigest, iar alţii pasionant, biofizica, tot îl căutau,
colindându-l, de exemplu, cu drag şi respect, an de an? De unde venea „aura“
care-l transforma dintr-un om nu foarte mare la stat într-un om atât de
respectat şi de îndrăgit? Toate erau expresia personalităţii sale: un erudit, o
minte enciclopedică, fire complexă, cum îi şade bine unei personalităţi cu o
sensibilitate aparte. Seriozitate +
autoexigenţă extremă = profesionalism, aceasta era esenţa sa. Înainte de
toate însă, era un mare iubitor al profesiei de educator şi formator al minţilor
studenţilor şi doctoranzilor. Un profesor drept, care nu se lăsa influenţat
decât de propria-i inimă, un dascăl ce reuşea să găsească drumul spre partea
neînţeleasă a fiecăruia dintre învăţăceii săi, cizelându-le – uneori cu exigenţă,
întotdeauna cu rezultate excepţionale – aptitudinile pentru cercetarea medicală.
Sunt
oameni mari fiindcă au un anumit
talent, legându-şi viaţa de un anumit construct. Profesorul Valeriu Rusu a fost
redactor şef timp de 20 ani (1994–2014) al primei reviste medicale din România
(1833), Revista medico-chirurgicală a Societăţii de Medici şi Naturalişti din
Iaşi. Numai profesorul Gr. Teodorovici a mai păstorit un interval atât de lung,
garantând prin profesionalism succesul unei reviste medicale cu o prestigioasă
tradiţie.
Mai
avea încă multe de spus, după cum mărturisea în urmă cu ceva timp: „Mai am şi
alte proiecte, dar finalizarea acestora nu depinde numai de mine. Nu ştiu dacă
timpul va mai avea răbdare“. Timpul nu a mai avut răbdare. S-a dus dintre noi,
dar va rămâne viu în amintirea noastră, a celor pe care i-a călăuzit şi a
tuturor celor care l-au cunoscut. Vom păstra în amintire Omul, personalitatea
Profesorului cu minte sclipitoare, care te fermeca prin discurs, imaginea celui
mai iubit decan, intelectualul adevărat, modest, generos, drept, devotat semenilor
şi societăţii.