Îmi amintesc de unii şi parcă îi văd în faţa ochilor: o educatoare de la grădiniţă, un învăţător de la şcoala primară, câţiva profesori de la şcoala secundară (gimnaziu) şi alţi câţiva de la liceu. Multora nu le mai ştiu numele, cel mult poreclele cu care îi numeam noi, școlarii. Parcă imaginea lor este mai puternică decât a colegilor din perioada respectivă.

Unul dintre primii profesori cu care am venit în contact la Facultatea de Medicină generală din București a fost prof. dr. Ilie Theodor Riga (şeful Catedrei de anatomie, laureat al Premiului de Stat), tatăl actualilor profesori și cercetători dr. Dan şi Sorin Riga, care mi-au fost colegi de facultate. Era o figură emblematică, fost chirurg militar, ţinea cursuri extraordinare în amfiteatrul mare al Facultăţii de Medicină.

Explica foarte clar, cu voce sonoră, cu exemplificări desenate cu crete colorate pe tablă şi cu foarte multe planșe colorate pe care le agăţa laborantul pe cuiere și chiar prin amfiteatru. Odată ce începea să explice, te captiva şi uitai de pauză sau de orice altceva. Făcea comparaţii, inclusiv de anatomie comparată (cu animale), de antropologie şi digresiuni neaşteptate.

A contribuit la formarea unei culturi generale medicale încă din primul an de facultate. La cursurile sale erau prezenţi aproape toţi studenţii, şi eram 220 în an. Nu înţelegeam de ce studenţii se înghesuiau nu numai în bănci, ci şi pe treptele scărilor, iar uşile amfiteatrului erau larg deschise ca să audă şi cei de pe coridoare.

Erau şi cadre didactice, medici, studenţi din ani mai mari, „externi”, „interni” şi „secundari” (rezidenţi) în specialităţi chirurgicale, dar şi viitori candidaţi la admitere la Medicină, care învăţau audiind cursurile. Avea această afluenţă de auditori, iar nimeni nu întreba nimic la intrarea în facultate, paza fiind asigurată mai mult din respectul
pentru instituţia de învăţământ.

Curs foarte apreciat

La lucrările practice de osteologie, prof. dr. Ilie Theodor Riga pretindea să ştii perfect toate oasele şi părţile lor, cu denumirile latineşti, ce formaţiune iese din fiecare orificiu, iar la musculatură, laborantul încorda muşchiul respectiv ca să îl reperezi (dacă îl serveai cu ţigări).

La disecţii era îngrozitor, trebuia să izolezi la cadavru anumite formaţiuni anatomice ca la operaţie. Cursul său de anatomie era bazat pe suportul „Curs de anatomie topografică umană cu aplicaţii clinice şi chirurgie operatoare şi experimentală”, fiind redactat cu colaboratorii din catedră.

Cursul său era, din păcate, doar litografiat după manuscrisul dactilografiat şi era completat cu desene făcute de autori, deși era un model de manual medical din care învăţai nu doar anatomie, ci chiar bazele culturii generale medicale.

Studenţii care dovedeau interes pentru învăţătură erau recompensaţi cu cele trei volume ale cursului său şi cu altele. Acest curs, foarte apreciat de studenţi, nu ar fi putut să fie tipărit niciodată, deoarece autorul inserase exemple şi citate potrivite, dar culese de la autori nepotriviţi, români şi străini, fascişti şi comunişti.

Ţinea seama numai de adevărul afirmat şi nu de orientarea politică a autorului, care nici nu ar avea legătură cu textul. Nici cenzura de atunci, nici exprimarea „politically correct” de acum nu ar fi permis tipărirea. Iată unul dintre dezavantajele autorului enciclopedic, care ştie multe şi „gândeşte cu capul lui”, spre deosebire de epigonii care plagiază bine orientat politic şi nu supără autorităţile vremelnice.

Exemplul unui fost student

Apropo de terminologia latină (toţi studiasem limba latină în liceu), ni se părea destul de complicat să rebotezăm fiecare termen, deşi unii erau asemănători cu cei românești, dar prof. dr. Ilie Theodor Riga ne spunea că asta internaţionalizează ştiinţa, inclusiv medicina. Ne-a dat exemplul unui fost student de-al său, venit din Albania prin transfer în anul III.

La verificarea practică a cunoştinţelor din primul și al doilea an, cea mai importantă era anatomia. Studentul încă nu ştia româneşte, vorbea doar albaneză şi engleză, iar profesorul român vorbea franceză şi germană.

Aşa că au trecut în sala de lucrări practice la schelet şi la ecorşeu, unde examinatorul arăta partea anatomică, iar studentul o numea în limba latină, fără nicio greşeală. Aşa că a fost înscris în anul III, nu după hârtii, ci după cunoștinţe.

Personalităţi emblematice

O altă figură emblematică a învăţământului medical din vremea aceea a fost acad. prof. dr. Grigore Benetato, şeful Catedrei de fiziologie, despre care am scris în „Viaţa Medicală” nr. 31/2022, cu ocazia semicentenarului comemorării sale. Am scris textul ca un pios omagiu adus celui care mi-a îndrumat și mie primii paşi în cercetarea medicală. 

Despre Maeştrii mei, acad. prof. dr. Grigore Benetato 

Un personaj pitoresc a fost prof. dr. Simion Oeriu, şeful Catedrei de biochimie, cu înfăţişare de Joe Biden avant la lettre, care citea cu intonaţie propriul manual de biochimie (scris de conferenţiara disciplinei) şi care nu primea studenţii la examen decât cu costum şi cravată, ca să onoreze acest eveniment.

La replica unui student minoritar ce i-a spus că nu are costum şi nu a purtat niciodată cravată, profesorul a răspuns că în studenţie, fiind sărac, nici el nu avea, dar împrumuta de la un prieten în ziua examenului. Apoi descria reacţia chimică preferată, prin care obţinea hidrogen din acid clorhidric pentru a umple baloane care răspândeau manifeste „ilegaliste”. Niciunul dintre studenţii săi nu s-a folosit vreodată de această informaţie.

Tot prof. dr. Simion Oeriu inventase un medicament-minune, azi poate i-am spune doar supliment alimentar sau nutritiv, care a făcut furori printre studenţi: Glutarom, drajeuri cu acid glutamic (aminoacid esenţial) sau glutamaţi (săruri ale acestuia), pentru optimizarea metabolismului neuronal. A fost în vogă un timp, crescând randamentul intelectual, până când s-a dovedit că excesul are efect contrar, iar neuronii suprastimulaţi „se ardeau”. Așa că medicamentul a fost scos din fabricaţie.

Astăzi se folosesc diferiţi glutamaţi, cum ar fi săruri de calciu, sodiu etc. ai acidului glutamic, ca potenţiatori de gust. Sunt listaţi ca E-uri şi aprobaţi în industria alimentară, pentru că dau gust bun multor alimente fade obţinute industrial sau unor băuturi nealcoolice.

Era făcut să fie lider

Odată cu trecerea de la preclinic la clinic, şefii de catedre nu mai erau savanţi, ci medici reputaţi, conducători de clinici universitare şi de colective medicale de excepţie în specialitatea lor. O impresie deosebită ca profesor, ca medic şi ca personalitate a produs-o oricui l-a cunoscut, şi cu atât mai mult celor care i-au fost elevi, prof. dr. Victor Ciobanu, şeful Catedrei de policlinică. 

Închizătorul de pluton al miniştrilor comunişti ai sănătăţii 

Inteligent, educat, distins, elegant, parcă era făcut să fie lider, a avut o viziune cantacuzinistă asupra medicinei româneşti. Fusese elevul marelui clinician elveţian Heglin, despre care se spunea că este cel mai mare medic internist din lume. După întoarcerea în ţară, ţinea cursuri foarte frumoase, academice, la care asistau nu numai studenţii săi, ci şi mulţi alţii, inclusiv medici de diferite specialităţi.

A fost şi șef al Direcţiei sanitare a Capitalei, deputat în Marea Adunare Naţională şi, în final, ministrul Sănătăţii. A fost ultimul ministru comunist (inclusiv în zilele Revoluţiei din 1989) şi, totodată, ultimul ministru al Sănătăţii care şi-a meritat locul. A fost poate cel mai bun medic al momentului, spre deosebire de următorii care erau mai mult politicieni decât medici sau nici măcar nu erau medici.

Mulţi alţi profesori au fost remarcabili şi și-au pus amprenta pe multe generaţii de medicinişti. Au fost exemple de urmat şi niciodată nu au existat suspiciuni de relaţii nepotrivite de niciun fel, aşa cum vedem, din păcate, în zilele noastre.

Aceştia înfăptuiau nu numai instrucţiune, ci şi educaţiune prin exemplul personal, spre deosebire de prezent, când se face „educaţie medicală” conform unui termen greșit tradus din engleză. Iar angajarea și avansarea în ierarhie se fac prin concurs de punctaje (care nu reflectă valoarea reală a candidatului) sau sunt chiar „concursuri de împrejurări”. Cu exemplele şi rezultatele pe care le vedem, le ştim și le suportăm cu toţii. O tempora, o mores! (ce timpuri, ce obiceiuri) ar fi spus latinii.

Citiți și: In memoriam: prof. dr. Vasile Nicolae Costinescu