Biblioteca din pod
Nu ştiu dacă am citit cu atâta plăcere
romanele lui Henry Bordeaux pentru că
au o frazare sobră, economică, clară, fără emfază, sau pentru că întâmplările
se petrec sub munţi, ca aceia pe care am dorit să-i urc în toate vacanţele
mele.
Henry Bordeaux este un scriitor care şi-a
petrecut viaţa transplantând tradiţia provinciei franceze Savoia în mediul
citadin parizian. Pendulând între aceste două repere, se consacră ca romancier şi,
la sfârşitul Primului Război Mondial, este ales în Academia Franceză. A doua
parte a vieţii sale adoptă o afiliere politică dezamăgitoare pentru ţara sa, alăturându-se
regimului mareşalului Pétain, poate şi datorită faptului că îl cunoaşte pe
acesta din timpul Primului Război Mondial. După Eliberare, este radiat de pe
listele colaboraţioniştilor datorită insistenţelor lui Georges Duhamel, pe
atunci secretar al Academiei Franceze. Are relaţii literare cu medici-scriitori
ca Leon Daudet, pe care-l întâlneşte la colegiu, dar în special cu Paul
Bourget, pe care-l recunoaşte ca maestru. Cu acesta are în comun soliditatea
credinţei catolice transplantată în comunitatea provincială loială ei. Dar pe
aceasta din urmă o cultivă în relaţiile familiale, care nu pot exista decât
bazate pe etica ancestrală.
În răstimpul petrecut la Paris, Henry
Bordeaux vine în contact cu lumea medicală, luând din aceasta un subiect de
roman: La croisée des chemins (Răscruce
de drumuri). Pascal Rouvrat, un tânăr provincial, studiază medicina la Paris şi
este reţinut pentru merite deosebite la clinica profesorului său, dar o cunoaşte
în acelaşi timp pe Laurence, cu care se logodeşte. Amănuntele privitoare la viaţa
studenţească din jurul amfiteatrelor medicale dovedesc o bună cunoaştere a lor.
Când lucrurile mergeau cum nu se poate mai bine, tatăl lui Pascal moare pe neaşteptate,
ceea ce face ca tânărul asistent să fie obligat să părăsească laboratoarele din
Capitală pentru a prelua practica tatălui său defunct şi a le întreţine pe mama
şi sora sa, rămase fără venituri. Înainte de a pleca însă, o roagă pe Laurence
să-l urmeze, dar aceasta refuză să părăsească Parisul. Trec anii şi recunoaşterea
capacităţii profesionale îl aduce pe Pascal din nou la Paris, unde se dedică
neurologiei. Din păcate, îşi găseşte fosta logodnică căsătorită cu un coleg de
facultate, într-o căsnicie nefericită. Renaşterea sentimentelor foştilor
logodnici creează premisele unei noi relaţii romantice, dar acestea se destramă
când neurologul se hotărăşte să renunţe la bogata sa clientelă din Capitală
pentru a reveni, de data aceasta definitiv, în provincia sa natală, de a cărei
valoare existenţială este, ca şi autorul romanului, total convins.
În La
peur de vivre (Frica de a trăi), familia unui medic de mic orăşel, ruinat
din cauză că şi-a ajutat fratele să iasă din faliment bancar, se compune din
venerabila lui soţie supravieţuitoare, o fată şi un băiat. Acesta din urmă face
o carieră militară strălucită, dar se vede respins de familia logodnicei sale,
deşi cererea în căsătorie o face însăşi mama sa, umilită din cauza penuriei
materiale. Punând în balanţă mai mult aceasta decât eroismul tânărului, Alice
acceptă „à contre coeur“ mariajul cu un nobil. Se întâlneşte în final cu mama
ofiţerului, între timp mort eroic pe câmpul de luptă. Aceasta o mustră pentru
faptul că nu a dat curs inimii sale, arătându-i că frica de viaţă a
împiedicat-o să o ia pe aceasta în piept pentru a-şi găsi fericirea. Ea spune:
„A trăi înseamnă a-ţi simţi sufletul, întregul tău suflet“.
Una
din temele sale preferate dezvoltate în romanul Le pays natal (ţinutul natal) este reîntoarcerea în ţara de baştină.
Eroii săi crescuţi în provincia calmă, se reîntorc din mijlocul unor împletiri
de pasiuni citadine impure, pe solul care-i încarcă, asemenea lui Anteu, cu
energie vitală benefică.
Dintre
romane, am lăsat la urmă, „pour la bonne bouche“, Le lac noir (Lacul Negru). Acesta este o compoziţie bizară pentru
secolul nostru, pentru că 
are ca temă perenitatea vrăjitoriei în comunităţile
rurale din văile dintre munţi. Într-una dintre ele se produce o crimă
abominabilă: o tânără însărcinată este eviscerată şi inima fătului smulsă. La început
se consideră a fi o răzbunare. Bănuielile satului, dar şi ale justiţiei se
îndreaptă iniţial către familia vecină, cu care cea a victimei avusese procese
pe motive ridicole însă suficiente pentru a întreţine o ură ţărănească. În
cursul instrucţiei criminale, iese treptat din ceaţă alt vinovat: Gaspar Ruiz,
singuraticul locuitor de pe malurile Lacului Negru, pe care sătenii îl bănuiesc
de vrăjitorie. La proces este trădat de tratatul său de demonologie, în care se
dă reţeta invizibilităţii obţinute prin consumarea inimii unui făt din
pântecele mamei sale. Fuga criminalului prin văgăunile şi culmile muntelui
Gramier din Alpi poate fi urmărită de cititor cu sufletul la gură. De altfel,
întregul roman abundă de descrieri şi tablouri alpine, care, de reuşite ce
sunt, facilitează vivacitatea imaginaţiei şi învăluie strâns participarea în
miezul acţiunii.
Romanelor
lui Henry Bordeaux le datorez multe. Mai întâi, înclinaţia de a sublima
sentimentele şi de a înfrumuseţa caracterele, făcându-le asemănătoare tinerelor
sale personaje, care au întreţinut iubirea până în faţa altarului, dar şi de a
scoate în evidenţă trăsăturile de moralitate tradiţională ale celor vârstnici.
Nu am lăsat, precum Henry Bordeaux, să pătrundă trivialitatea în expresiile
vorbite sau scrise. Apoi un lucru de care poate se miră colegii mei, am avut
din lecturi şi un beneficiu în exersarea practicii medicale. Într-adevăr,
aceasta s-a făcut într-un mediu de provincie mai apropiat de rural decât de
citadin. Cum pacienţii cabinetului meu de psihiatrie proveneau din comunităţi
de oameni trăiţi la ţară, asemănători în multe privinţe fermierilor savoiarzi,
am fost apreciat pentru calitatea, formată de Henry Bordeaux, de a înţelege
mentalitatea şi în special spaimele lor iraţionale. Niciuna din cărţile de
psihologie pe care le-am avut la îndemână nu m-au făcut să cunosc mai bine
decât romanele lui Bordeaux, umbrele ascunse ale sufletelor fruste.
