Proaspăt întors în țară, printre consultații, mesaje de la
pacienți, prescripții, primesc un telefon. O voce măsurată, rezervată. Un
ofițer de poliție de la secție. Instantaneu îmi crește pulsul. Mă gândesc dacă
am vreo amendă neplătită. Sau dacă vreun client de-al meu a intrat în bucluc.
„În luna mai”, îmi spune, „ați făcut o solicitare la 112 în legătură cu un
pacient care v-a lovit. Doriți să faceți plângere penală?”. Atâtea s-au
întâmplat de atunci. Nu, nu doresc să fac plângere penală, îi răspund. Era
agitat, psihotic, nu avea capacitate psihică la momentul actului. „Atunci”,
continuă vocea din receptor, „am să vă rog să veniți până la noi să semnați
niște hârtii. Nu durează mai mult de cinci minute”.
Ecoul discuției m-a urmărit peste zi. Mi-am adus aminte de
Praga. Aici s-a desfășurat al 35-lea congres al Academiei internaționale de
drept și sănătate mintală (IALMH). Sunt zece ani de când particip la
întâlnirile periodice ale Academiei, o comunitate științifică din care fac
parte, unică în scop și componență. IALMH a fost fondată pe constatarea – deloc
trivială – că, de multe ori, unii fără alții nu putem funcționa. Nu ai sănătate
fără lege. Și n-ai lege fără sănătate. Aici vin și doctori, și avocați,
asistenți sociali, cercetători, negociatori în teatre de operațiuni, psihiatri
și psihologi experți în domeniul drepturilor omului, specialiști în expertiză
medico-legală etc.
Medicul e obligat să citească, să înțeleagă și să respecte
legea, în literă și spirit. Omul legii, pe de altă parte, are nevoie de medic
în stabilirea competenței ori discernământului persoanei în remarcabil de multe
instanțe: de la nașterea la decesul individului, uneori și dincolo de moarte,
când moartea a survenit în condiții suspecte sau când se ia în discuție
destinația patrimoniului lăsat în urmă de acesta. E nevoie de o limbă comună în
spețe penale, civile, în dreptul familiei, în subsemnarea unor hârtii, în tot
ce înseamnă structură și funcție a unui organism psihic în raport cu organismul
social, cultural, dar și dezideratele abstracte ale lumii care tinde spre
lumină. Mărturia expertului ajută o curte de judecată să aprecieze, dincolo de
probe ori depoziții, dacă – în felul de-a proceda ulterior – starea psihică a
omului apleacă balanța justiției și în ce direcție.
Una dintre constatările mele este că, în privința sănătății,
omul de rând, dar și legiuitorul constată că există de-abia când, parțial sau
total, o pierzi. Altfel spus, aceasta este prezumată a fi. Acest lucru
este, de altfel, valabil și în privința altor drepturi și libertăți
fundamentale. Sănătatea este în același timp (dar nu se confundă cu) o stare, o
proprietate, un drept, respectiv o libertate fundamentală. Iar sănătatea
minții, în particular, este prezumată a fi în felul în care ne desfășurăm
existența, activități, în felul în care ne croim drumul prin viață și prin
lume. Fără ea, vom propune, totuși, omul nu încetează a mai fi om. Și continuă
să se bucure de protecția drepturilor conferite prin lege. Vocabularul fiecărei
nații cuprinde un lexicon particular de epitete și considerații pe marginea a
ce e normal vs. anormal psihic, ce e sănătos vs. patologic când vine vorba de
mintea unui om. Unic e caracterul ei, pe de o parte constituit, pe de altă
parte veșnic în dezvoltare, dar în cele din urmă eteric, imaterial și greu de
surprins altfel decât prin filtrul unui model al minții. Care tot de minte e
făcut, dar de această dată e mintea umanității, a conștiinței noastre
colective, prin eoni și milenii. E un paradox al „pisicii în cutie”, cum a
propus Schrödinger la jumătatea secolului trecut. Între extrema prezenței
patologice, respectiv a absenței patologice, expertizarea minții cere din
partea profesionistului o dublă capacitate: cea de-a răspunde standardului de mens
sana în evaluarea pe care o face, dar și cea de-a pune mintea individului
în raport cu faptele lui, moment la care individul vine în contact cu coduri de
legi valabile în locul unde trăiește sau unde se află la un moment dat. Or,
epistemologic, suntem obligați să îndrăznim o formulare în privința omului ca
univers, în raport fie cu mintea lui, fie cu faptele, consecințele
comportamentului lui. Pentru că a fi om înseamnă să respecți geografia
responsabilității, unde chiar și iresponsabilul păstrează umanitate și se
bucură de drepturi.
Ai zice că e simplu. Algoritmul prin care, dintr-odată, ești
chemat să probezi starea unei minți, funcționarea ei, abilitatea de-a anticipa
respectiv înțelege consecințe ale unor acte ori fapte, cheamă la o sumă de
concepte, unele profund juridice în definiție și scop, altele metafizice,
legate de stabilirea existenței liberului arbitru sau calitatea de-a înțelege
ori consimți la alte acțiuni, dinafara unei minți, asupra structurii ei interne.
Plecăm, de fiecare dată, pe acest drum de la constatarea mistică ecce homo.
Priviți omul. Nu e nici bun, nici rău. Dar este. Putem să ne uităm la el
cartezian, un produs al propriilor gânduri, dar și emoții, comportament,
urmările acestuia. Putem să-l punem în raport cu norma socială. Putem să-i
stabilim praguri ale responsabilității. Putem să-l reducem la celula dintr-o
matrice socială. Putem, de asemenea, să-l revendicăm drept suprem, căci dreptul
unui om este suveran peste orice mulțime și încălcarea dreptului unui om se
răsfrânge asupra tuturor celorlalți.
Dar, în cele din urmă, procesul alchimic prin care medicina și
legea se împletesc converge către o realitate a convențiilor, a unor declarații
considerate universale, a unor adevăruri „evidente prin sine”. E tot ce are
umanitatea mai de preț. În numele acestor adevăruri, pentru statutul universal
al unor drepturi și, nu în ultimul rând, pentru greutatea tuturor oaselor din
cimitir care au fondat Catedrala Convențiilor (drepturile omului, drepturile copilului,
drepturile refugiatului, convenția împotriva torturii, convenția privind
drepturile persoanelor cu dizabilități), dar și codurile de legi, atât
doctorul, cât și omul legii trebuie să stea la o singură masă. Căci vor fi
momente când sănătatea omului, bunăstarea lui devin o funcție binomică a două
lucruri: unul care ține de individ, a cărui individualitate transcende vreunui
drept, al cărui determinant este, celălalt care ține de individ privit prin
lentila drepturilor și obligațiilor sale, care dintr-o dată îl relevă, și-abia
atunci poți spune că acesta a fost eliberat de sub orice formă de jug și a fost
înzestrat cu responsabilitate, cu putere, și cu destin.
