Personal
înţeleg şi apreciez dorinţa unor maeştri din medicină de a oferi în scris
modele spre împlinire profesională şi morală. Majoritatea celor care am părăsit
în ultimul deceniu activitatea didactică ne-am format şi activat în etapa
socială a modernităţii şi postmodernităţii. Ne-am format sub „umbrela culturală“
a unor maeştri proveniţi din modernismul mediu european şi incipient românesc.
Modernitatea şi postmodernitatea reprezintă secularizare, abandonarea ori
negarea tradiţiei, triumful ştiinţei. Secularizarea în modernitate a impus două
modele europene, cel vestic, al liberalismului şi cel estic, al tiraniei, dictaturii.
Maeştrii noştri au avut de ales între emigraţie şi rigorismul punitiv elaborat
până la neantizare.
În
postmodernitate „cei mari au devenit mari pentru că au fost lichele sau au
devenit lichele după ce au devenit mari“ (N. Cajal). O mare parte a maeştrilor şi
dintre noi, epigonii, am înţeles că „e loc şi pentru credinţă cât şi pentru ştiinţă“
şi „conştiinţa semeţeşte iar iubirea zideşte“ (Apostolul Pavel). Se pare că
„postmodernitatea destemeiază toate temeiurile lumii moderne“ (V. Vlad). Riscăm,
atunci când încercăm să transmitem ceva, să primim eticheta de „progresist sau
reacţionar, recent sau învechit, actual sau depăşit, în pas cu timpul sau rămas
în urmă, revoluţionar sau conservator“ (H. R. Patapievici). Şi în lumea medicală,
oamenii mari nu ştiu că sunt mari. Abia când generaţia următoare şi-i reaminteşte,
se cheamă că am reînnodat tradiţia şi că o respectăm.
În
postmodernitatea profund liberalizată şi secularizată s-a oferit cale
parvenirii la demnitatea „de mare“ vremelnic. Fiind „în pas cu timpul sau rămas
în urmă“, constat că în postmodernitatea românească medicală, a începutului de
mileniu trei, repetăm căile de parvenire socială, economică, politică ş.a. din
Franţa medicală a anilor ’50, din secolul trecut. Unii dintre noi, puţini e drept,
au urmat calea machiavelică la demnitatea de „mare şi foarte mare“ promovând şi
dezvoltând în viaţa medicală instituţii precum arestul preventiv, sechestrul,
descinderea judiciară, percheziţia, urmărirea penală, condamnarea ş.a. Din
spiritul apartenenţei la branşa didactică şi medicală, în faţa unor astfel de
instituţii ce-şi fac locul în viaţa medicală mă cuprind trăiri precum
mustrarea, frustrarea, dar şi caritatea.
Am înţeles îndemnul lui Panait Istrati că „e
mai bine să dai uneori înapoi decât să nu te mişti“ precum şi aforismul lui W.
James că „ştiinţa noastră este o picătură, iar ignoranţa noastră o mare“.
