O picătură mare de maioneză cade din
hamburger exact pe stetoscopul medicului în halat alb care-mi zâmbeşte dintr-o
fotografie de pe tavă. Sunt în localul unuia dintre cele mai mari lanţuri de
fast-food din Bucureşti şi, în timp ce mă îndop cu cartofi prăjiţi, citesc în
colţul foii publicitare: „Încearcă să faci 3-4 ore de exerciţii fizice în
fiecare săptămână“. Mai înmoi un cartof în maioneză şi mai citesc un îndemn sănătos
până ce literele sunt acoperite de ketchupul pe care l-am cumpărat la insistenţele
casierului. Tot el m-a convins să-mi măresc porţia de suc şi cartofi pentru câţiva
lei în plus. Tactica e extrem de eficientă: citesc îndemnuri sănătoase ca să
uit cât de nesănătos mănânc.
Astfel de acţiuni întreprinse de corporaţii
în afara propriei arii de expertiză se numără, potrivit unui studiu* recent
publicat în Lancet, printre metodele
cu care „industria“ subminează politicile şi programele de sănătate publică.
Tacticile industriei alimentare
Bolile cronice netransmisibile precum cele
cardiovasculare, cancerul, afecţiunile respiratorii cronice şi diabetul sunt
responsabile pentru 63% din decesele la nivel mondial (date OMS). Toate aceste
afecţiuni pot fi prevenite prin intervenţii decise asupra factorilor comuni de
risc: fumatul, dieta nesănătoasă, sedentarismul şi consumul de alcool. Organizaţiile
de sănătate internaţionale dar şi cele din ţările dezvoltate au început să se
întrebe în ultimii ani ce rol ar trebui să joace industria alimentară în
prevenirea şi controlul acestor boli. Răspunsul este complicat în cazul
alimentelor ultraprocesate şi al băuturilor, pentru că „toţi trebuie să mâncăm şi
să bem“. În discuţie sunt de fapt produsele de tipul hamburgerilor, articolelor
congelate de tip pizza, pasta şi nuggets-uri,
cipsuri, snackuri, băuturi carbogazoase dulci, cu mare densitate energetică,
conţinut ridicat de grăsimi, zahăr şi sodiu, dar scăzut în fibre şi nutrienţi.
Produsele ultraprocesate au înlocuit în
mare măsură dieta bazată pe ingrediente proaspete sau minim procesate în
America de Nord şi mare parte din Europa şi încep să facă la fel în Asia,
Africa şi America Latină. Există trei modalităţi de reducere a impactului
produselor nesănătoase în relaţie cu fabricanţii lor: autoreglementarea
voluntară (preferată de industrie), parteneriatul public–privat (variantă de
compromis, de harm reduction, care ar
putea duce la schimbarea compoziţiei pentru obţinerea unor produse „mai puţin
nesănătoase“) şi reglementarea de către autorităţi (care să recunoască conflictul
între sănătatea publică şi corporaţiile care obţin profit din produse nocive).
Primele două opţiuni sunt privite cu
scepticism: chiar dacă unele companii progresiste ar fi dispuse să adopte
compoziţii mai sănătoase, locul lor pe piaţă ar fi rapid ocupat de altele, iar
parteneriatele pot fi o metodă de amânare a reglementărilor impuse de stat.
Pentru a promova cu adevărat comportamente sanogene, industria ar trebui să
renunţe la produsele ultraprocesate, mult mai profitabile decât cele cu conţinut
caloric scăzut şi bogate nutriţional. Tactici mai puţin cunoscute publicului
larg, semnalate tot de articolul din Lancet,
precum combaterea cu studii proprii a cercetărilor independente, lobby-ul pe
lângă funcţionari şi oameni politici sau asmuţirea alegătorilor împotriva
reglementărilor ridică suspiciuni.
O
asociere dubioasă: sportul şi hamburgerii
Unul din autorii cercetării menţionate,
profesorul Rob Moodie, de la Universitatea din Melbourne, a subliniat pentru Viaţa medicală că, deşi campaniile în
favoarea sportului, introducerea în meniu a fructelor şi a salatelor sau afişarea
numărului de calorii al produselor pot fi paşi în direcţia bună, adesea ele
sunt de fapt mişcări de marketing inteligent – folosirea unor opţiuni sănătoase
pentru atragerea mai multor consumatori de hamburgeri.
Reglementarea de către guvern pare a rămâne
singura opţiune. European Public Health Association (EPHA), organizaţie
nonguvernamentală din Bruxelles consultată de Viaţa medicală, atrage atenţia asupra promovării tot mai agresive
(inclusiv prin social media) a
alcoolului sau a alimentelor bogate în zahăr şi grăsimi la copii, segment de
public căruia îi lipseşte simţul critic pentru a înţelege sensul şi intenţia
unei reclame.
Pornind de la sponsorizarea Jocurilor
Olimpice de anul trecut de către un lanţ de fast-food şi un producător de băuturi
carbogazoase care şi în România susţin competiţii sportive între licee, EPHA
opinează că asocierea dintre sport şi junk-food este nu doar absurdă, ci şi
iresponsabilă. Argumentul este clar şi simplu: în timp ce sportul protejează
împotriva cancerului sau bolilor cardiovasculare, consumul de junk-food sau băuturi carbogazoase dulci pot
cauza aceleaşi afecţiuni.
Oportunitatea
unei taxe pe fast-food în România
O altă potenţială măsură pentru reducerea
impactului produselor ultraprocesate este taxarea acestora. Profesorul Moodie
susţine o astfel de măsură, care s-a dovedit eficientă în cazul tutunului şi
alcoolului. Monika Kosin´ska, secretar general al EPHA, crede că taxarea
alimentelor este o „săgeată cu două vârfuri“, care ar influenţa nu doar
epidemia de obezitate, dar ar şi aduce venituri la bugetele lovite de
austeritate. Fără instituirea unor subvenţii pentru fructe, legume şi cereale,
astfel de măsuri nu sunt suficiente.
În România, posibilitatea introducerii unei
„taxe fast-food“ a fost evocată cel mai recent anul trecut. „Este lobby-ul făcut
de industria farma, care aruncă în curtea noastră pisica îmbrăcată într-o haină
frumoasă: «noi protejăm sănătatea oamenilor!»“, spune Sorin Minea, preşedintele
patronatului Romalimenta. Sorin Minea asimilează această propunere cu o tactică
a firmelor de medicamente de a-şi reduce propriile taxe pe seama sectorului pe
care îl reprezintă.
O asociaţie a companiilor farmaceutice
americane (LAWG) a comandat anul trecut studiul în care se sugerează o
extindere a taxei de viciu asupra berii, dar nu recomandă „taxe pe alimentele şi
băuturile răcoritoare cu potenţial de risc“. Sorin Minea consideră această
recomandare ca fiind în realitate o sugestie voalată. Florentin Scarlat,
director de politici şi comunicare al unei companii membre LAWG, respinge
categoric aceste acuzaţii. Scarlat a activat în trecut şi în industria
alimentară.
O astfel de taxă ar fi neproductivă, spune
Minea, în condiţiile actualei prăbuşiri „dramatice“ a consumului în ţara noastră.
Dacă criteriul ar fi cel medical (conţinutul crescut de sare, zahăr sau grăsimi),
ar trebui atunci supraimpozitate şi telemeaua, mierea sau slănina. Mai
eficiente ar fi programele de educaţie, subliniază preşedintele Romalimenta. Şi
dr. Vasile Cepoi, fostul ministru al sănătăţii, în prezent consilierul
premierului, crede că „o populaţie educată va consuma produse sanogene şi
industria va trebui să se adapteze cererii“. Dar controlul comercializării
alimentelor nesănătoase în şcoli pare a fi nefuncţional, deşi este reglementat
prin Legea 123/2008. Vasile Cepoi afirmă că „[Legea] din păcate nu
are sancţiuni şi de aceea este des încălcată“, dar nici nu a fost dublată de un
program educaţional „ca elevii (şi părinţii) să înţeleagă logica măsurii“.
În alte ţări, „evoluţia acestor taxe pare că
nu coincide cu obiectivul propus iniţial“. Astfel, Danemarca a anunţat la sfârşitul
anului trecut că renunţă la taxa pe grăsimi saturate, din cauza impactului
negativ asupra producătorilor, pierderii de locuri de muncă şi lipsei
impactului asupra obiceiurilor de consum şi incidenţei obezităţii. La acel
moment, EPHA a catalogat însă ca „anecdotice“ datele pe care s-a bazat decizia
de anulare a taxei, după doar un an de implementare, suspectând guvernul că a
cedat în faţa lobby-ului industriei alimentare.
„Începeţi
să reglementaţi industria acum“
Problema reconcilierii sănătăţii publice cu
diversele interese economice nu pare să fi frământat prea mult autorităţile
române. Poate şi pentru că, până acum, ţara noastră a fost ocolită de epidemia
de obezitate, principalul stimul pentru decizia politică din alte ţări.
Românii nu consumă încă prea multe produse
fast-food, crede medicul nutriţionist Corina-Aurelia Zugravu, de la UMF „Carol
Davila“ Bucureşti. În primul rând din cauza costului lor, dar şi pentru că
aproape jumătate din populaţie trăieşte în mediul rural.
România este însă pe ultimele locuri din
Europa la consumul zilnic de fructe şi legume. Impactul se simte în creşterea
numărului bolilor cardiovasculare: peste două milioane de români sunt
înregistraţi ca hipertensivi (statistica Institutului Naţional de Sănătate
Publică). Responsabilitatea pentru bolile cronice asociate alimentaţiei nesănătoase
este împărţită între corporaţiile care oferă şi consumatorii care cer. Dar
actorii din industria alimentară ascund hamburgerii în spatele brânzei şi
sucurile carbogazoase în spatele mierii, evitând astfel măsurile de
reglementare.
Studiul din Lancet subliniază însă un pericol care în curând ne-ar putea ajunge
din urmă. Stabilizarea consumului de produse ultraprocesate în ţările
dezvoltate îndreaptă atenţia companiilor multinaţionale spre statele cu
venituri mici şi mijlocii. „Dacă vreţi să păstraţi prevalenţa [obezităţii] sub 8% – spune profesorul Rob Moodie – atunci ar trebui să începeţi
să reglementaţi industria acum“.
Se vor găsi urechi care să asculte acest
sfat? Mă tem că nu mai multe decât cele care ascultă îndemnurile sănătoase
acoperite de maioneză aflate pe tava industriei alimentare.
|
Campaniile educaţionale în favoarea sportului
şi a introducerii în meniu a fructelor sunt de fapt mişcări de marketing inteligent pentru atragerea
mai multor consumatori de hamburgeri.
European Public Health Association atrage
atenţia asupra promovării tot mai agresive a alimentelor bogate în zahăr şi grăsimi
la copii.
Legea care controlează comercializarea
alimentelor nesănătoase în şcoli nu are sancţiuni şi de aceea este des încălcată. |
