Explicaţia era simplă: lucra de o viaţă ca pădurar şi tot timpul se căţăra pe coastele munţilor sau lua la pas văile… Imaginea lui îmi fulgeră adesea prin minte când văd, la TV, îndemnul de a fi ponderaţi în ce priveşte consumul de zahăr, sare şi… grăsimi. Dar mai ales mi-am amintit de acel ardelean când am citit, în „Le Monde“, o anchetă despre plăcerea de a mânca – temă ce merge, desigur, la sufletul locuitorilor unei ţări cu mari tradiţii gastronomice precum Franţa. Autoarele anchetei pornesc de la realitatea – pe care numai ipocriţii şi anorexicii o pot nega – că omul, prin firea lui, pur şi simplu ca organism biologic are plăcerea (ba şi nevoia!) să mănânce dulce, sărat şi chiar… gras. Problema e – cum se poate împăca această tendinţă naturală cu pericolul pe care cele trei genuri de alimente îl prezintă pentru sănătate? Căci, în ultimă instanţă, din cauza acestora, 45% din populaţia SUA şi 20% din cea a Europei e supraponderală. După cum spunea unul dintre participanţii la amintita anchetă, „valul de obezitate la care asistăm acum este, desigur, un fenomen fără precedent în istoria omenirii, deşi aceasta a mai cunoscut perioade de abundenţă alimentară (…) Schimbările globale ale modului nostru de viaţă influenţează supraponderalitatea ca şi alte afecţiuni – diabetul, bolile cardiovasculare, cancerul – legate, în parte, şi de mediul înconjurător. Iar aceste schimbări privesc consumurile noastre energetice, dar şi modul de a mânca“. De aici – şi necesitatea de a modifica nu atât alimentele, cât tocmai „modul de a mânca“. Este, desigur, nesănătos să consumăm tot timpul mâncăruri rafinate, sofisticate, ce furnizează mari cantităţi de calorii. Dar dacă am avea doar de două-trei ori pe an în farfurie asemenea bucate, nu ne-ar dăuna mai mult decât, bunăoară, cele două-trei felii de pâine consumate zilnic. În general – precizează cei ce au colaborat la amintita anchetă jurnalistică – „a demoniza ori a preaslăvi un aliment sau altul este un demers iraţional. Relaţia dintre sănătate şi alimentaţie trebuie reamplasată într-un context mai global. Cea mai bună metodă de a arde grăsimile nu constă în a te priva de găsimi, ci de a avea o activitate fizică susţinută“. În acest context, specialiştii au introdus un termen inedit, dar foarte expresiv: „alicamente“ (format prin „hibridarea“ cuvintelor „alimente“ şi „medicamente“), cu care vor să atragă atenţia asupra importanţei hranei sanogene. Pe de altă parte, se constată că globalizarea se reflectă până şi în meniurile noastre. Dacă altcândva omul mânca ceea ce îşi putea procura din piaţa apropiată, care şi ea se aproviziona de prin împrejurimi, acum găsim în magazine, restaurante şi chiar în pieţe alimente provenite din India şi din China, din Japonia, Turcia, Thailanda şi de pe multe alte meridiane, care, ce-i drept, aduc gusturi exotice noi, dar nu întotdeauna sunt şi favorabile sănătăţii. Mai ales că din cauza acestei mondializări ne-am cam îndepărtat şi de bunul obicei de a ne modifica alimentaţia în raport cu anotimpul. Specialiştii consultaţi de ziarul francez optează însă mai curând pentru regimurile alimentare din unele ţări mediteraneene, precum Spania sau Grecia, unde masa principală constă dintr-un prânz consistent – bazat pe legume, fructe, peşte, aproape fără carne – urmat de o siestă de un ceas-două. Din fericire – susţin specialiştii francezi – omul are capacitatea de a se adapta destul de uşor unei alimentaţii mai echilibrate, sanogene. Dar care nu exclude totalmente plăcerea de a mânca, din când în când, ceva realmente bun.