Spitalele regionale au revenit pe
firmament, de data aceasta în falanga de cinci care susține mult-descântatul
vârf de lance Iași – Cluj – Craiova. Se încălzește pe margine și „perla coroanei”,
spitalul republican din București, care, judecând după specificațiile
prezentate în declarații de presă, are drept obiectiv să aducă raportul
paturi/populație aproape de 1:1. Discuția privind infrastructura spitalelor
publice are, negreșit, legitimitate. După cum a fost deja remarcat de-a lungul
timpului, România are nevoie din plin de clădiri noi pentru spitale publice,
însă nu neapărat și de noi spitale publice.
La debutul discuției, numărul și densitatea
spitalelor ne aduc sânge în obraji. La o populație totală de 19 milioane, avem
aproximativ 350 de spitale publice și în jur de 500 cu totul, un număr absolut
respectabil în context european. Doar în București sunt aproape 90 de spitale,
dintre care 55 publice. Mai mult de jumătate din pacienții văzuți în aceste
spitale din București sunt din afara regiunii București-Ilfov, predominant din
regiunea de dezvoltare Sud (județele din jurul Bucureștiului), dar și din
Oltenia sau Dobrogea. Radiografia infrastructurii publice spitalicești, în
schimb, relevă o poză aproape dickensiană în spirit și în materie. Cine are
curiozitatea să estimeze o medie aritmetică sau mediană a anului de construcție
a pavilioanelor principale din spitalele publice din România va găsi o valoare
în jurul anului 1960. Acestea sunt, ați citit bine, media aritmetică sau
mediană, cu modernizările și reparațiile ulterioare. Cel mai vechi corp de
clădire încă funcțional pe care l-am identificat la un moment dat într-un
astfel de demers, cu zugrăvelile de rigoare, datează de la sfârșitul secolului
19. Clădiri din 1910–1920 sunt puține, dar nu excepții. Normalitatea domestică
începe cu 1930. Pe acest fond, suprastraturile de modernitate – roboți
chirurgicali, instalații de filtrare a aerului, RMN-uri – pot fi doar spoiala.
Să fie primite, așadar, noile clădiri ale
spitalelor regionale. După ele ce urmează? Ce se întâmplă cu spitalele
existente? Pe hârtie, în mod clar, nu avem nevoie de capacitate suplimentară.
Și așa, rata de utilizare a spitalelor existente se învârte în jurul unui exasperant
60%, cu care nu se poate lucra, iar planul național de paturi a înghețat
numărul total al paturilor de spital până în 2020. Cum vor contribui aceste
spitale la „răsturnarea piramidei”, conceptul fundamental din Strategia
națională de sănătate 2014–2020? Nenumărate exemple din Asia și Africa, din
Fiji până în Lesotho, arată că apariția unor astfel de spitale distorsionează
grav orice urmă de trasee de îngrijire, implicite sau explicite. De înțeles,
oamenii își vor dori să fie tratați în clădirea luminoasă, cu doctori buni și
echipamente moderne, unde medicamentele abundă și microbii sunt interziși – nu
invers. Nu vor vrea să fie tratați în cabinetul de la parterul blocului, unde
medicul de familie face și el ce poate, sau în „județeanul” din 1965, unde e
cald vara și frig iarna. E documentat și în experiența domestică, și în cea
internațională că, lăsați de izbeliște, furnizorii publici de servicii de
sănătate răspund și devin creativi pentru a atrage atenția autorităților – de
exemplu, acumulează deliberat datorii, refuză servicii sau raportează fals
indicatorii de activitate pentru a putea demonstra că au nevoie de resurse.
Acest tip de planificare unilaterală, cu
accentul pe o fațetă sau alta a spectrului de servicii, întruchipează o
abordare eminamente politică a problemei, confruntațională și părtinitoare.
Nimeni la nivel înalt nu pare să își dorească o abordare integrativă, așa cum
solicită experții prin conferințe: integrarea e complicat de implementat tehnic
și nu mulțumește toate părțile; costă și durează mult; și are chiar șanse de a
rezolva problema de fond. De ce să rezolvi problema de fond când poți rezolva o
problemă și crea alte zece la un coeficient de realegere 1:10, util în vederea
campaniilor electorale și care garantează un perpetuum mobile atractiv pe
termen scurt, dar pierzător pe termen lung?
La nivel global, conceptul de spital
evoluează continuu. În fiecare țară, spitalele înseamnă – tehnic, social,
cultural – altceva și îndeplinesc funcții asemănătoare, dar diferite. Asta le
face și dificil de comparat. „Patul” nu mai este nici el o măsură a
activității: în timp de calamitate sau în gardă sâmbăta seara la ora 23:30, ai
nevoie de un pat. În rest, ai nevoie de servicii care produc valoare. Experții
în domeniu atrag atenția de ani buni asupra nevoii de a defini cu claritate
structura de guvernanță în care operează spitalul, nu doar în plan geografic,
legislativ și administrativ, ci mai ales la nivelul sistemului de sănătate. Ce
face spitalul și nu fac alți operatori? Cât de bine face și cu ce rezultate?
Cum susțin finanțarea și managementul acest rol? Această conversație lipsește
din spațiul public din România. Dovadă stau găselnițe statistice precum „patul
contractabil” și „P-ul” din formula de finanțare care îngroapă spitalele locale,
sau aberații programatice precum zecile de programe naționale de sănătate, care
fac finanțarea și managementul spitalelor un coșmar cu final așteptat.
Obsesia pentru „spitale moderne” ne duce
automat cu gândul la termopane, oțel, cearșafuri și soluție dezinfectantă –
deloc înspre o înțelegere modernă a rolului pe care spitalul îl poate avea în
sistemul medical românesc. O astfel de abordare prezentată drept pragmatică și
legitimă, fără abstracțiuni, ocolește esența problemei și fentează fondul în
favoarea formei, contribuind la consolidarea bastioanelor de inechitate deja
existente: spitalul universitar este și nu poate decât să rămână singurul mediu
în care se oferă cu adevărat îngrijiri de sănătate în România, restul sunt
proptele. Este și aceasta o viziune, nimic de zis, dar „să știm și noi” și să
lăsăm, atunci, piramidele să se odihnească în cărți poștale.