Interogat
de un grup de greviști asupra condițiilor grele de viață, ministrul economiei
din Franța le-a răspuns că, dacă vor să câștige mai mult, trebuie să depună mai
mult efort. Pe românește, „cine-i harnic și muncește are tot ce vrea” într-o
societate care recompensează cu justețe calitățile fiecăruia și în care fiecare
individ este responsabil de eșecul sau succesul său. Inegalitățile sociale sunt
îndreptățite și fondate pe talentul și efortul individual, iar școala are rolul
să îi detecteze pe cei mai merituoși și să îi promoveze în posturile din vârful
ierarhiei sociale. Mai apoi, bogatul merită să fie bogat, precum săracul sărac.
„După faptă și răsplată”. Cu o condiție: egalitatea de șanse, principiu
fondator al democrației.
Au
oamenii, în realitate, posibilități de dezvoltare asemănătoare? Un grup de
cercetători din SUA a analizat1 cortexul cerebral a 1.099 de
persoane cu vârste între 3 și 20 de ani, provenite din medii socioeconomice
diferite. Studiind morfologia creierului acestor copii și adolescenți, au
constatat că există o strânsă corelație între nivelul de venituri ale familiei
și dimensiunea anumitor regiuni cerebrale. Zonele care se ocupă de limbaj, de
memorie și de luarea de decizii aveau tendința să fie mai puțin dezvoltate în
familiile mai sărace. Chiar și variații minime de venituri printre cei mai
nevoiași induceau modificări semnificative de structură cerebrală. În același
sens, copiii ai căror părinți aveau un nivel de educație superior prezentau un
hipocamp (structură cerebrală implicată în memorie și orientare spațială) mai
voluminos decât al celor cu părinți mai puțin educați.
Fără
să reiasă din studiu, corelația între anumite abilități, suprafața cerebrală și
venituri pare să fie rezultatul unui nivel diferit de stres, de stimulare
cognitivă și de nutriție. Mai apoi, aceste diferențe se traduc în dificultăți
școlare. De exemplu, în 1990, în Franța, 85% din copiii cadrelor superioare
obțineau o diplomă de bacalaureat, față de numai 31% în rândul muncitorilor
necalificați2. Există și alte cauze implicate, de exemplu gruparea
școlilor bune în cartierele bogate sau faptul că familii aflate pe poziții
inegale vizează pentru copiii lor poziții inegale. Nu mai vorbim de țările în
care studiile se plătesc.
Concentrarea
aproape exclusivă a greutăților școlare în rândul celor mai săraci
marginalizează teoria meritului în ascensiunea socială. În fapt, asistăm la
transformarea progresivă a inegalităților sociale în inegalități școlare, de-o
aparență mai legitimă. Mai mult, sărăcia îl împiedică pe om să gândească
limpede la soluții de ieșire din criză. Într-un alt studiu3, 500 de
țărani din Tamil Nadu (India), care trăiesc din cultivarea trestiei de zahăr și
urmează un ciclu al sărăciei bine-cunoscut (bogați după recoltă și săraci
înainte), au fost supuși unor teste de abilități. Rezultatele, după ce au fost
eliminați toți factorii de eroare (oboseala, alimentația etc.), arată că
țăranii s-au descurcat mult mai bine la aceste teste după recoltă, eliberați
vremelnic de grija zilei de mâine. Nu numai că performanțele lor intelectuale
sunt alterate când sunt nevoiași, dar se întâmplă de multe ori să facă alegeri
impulsive (alcool, delincvență etc.) care le agravează situația.
Avem
cu toții nevoie să ne dezvoltăm într-o societate care recunoaște, încurajează
și răsplătește munca, așa cum profesorii trebuie să fie convinși că școala nu
reproduce inegalitățile sociale și îl ajută pe elev să-și dezvolte
aptitudinile. Însă, pentru toate acestea, trebuie să asigurăm tuturor șanse
egale încă din prima copilărie.
