Primele luni ale anului 1990 ne-au confirmat un adevăr: comuniştii nu renunţă niciodată la putere pe cale paşnică! Forţa este principalul argument al oricărui regim comunist, prezentată fără echivoc prin sintagma luptei de clasă. Această aplicare a forţei ca argument politic a continuat-o FSN, devenit partid competitor în mod fraudulos la alegerile din mai 1990, creând prin această manevră o adâncă stare de nemulţumire. S-au organizat proteste, care au fost tratate cu brutalitate, începând cu 28 ianuarie 1990, în faţa Palatului Victoria.

    Dacă „întinarea idealurilor socialiste“ a făcut-o Ceauşescu, zbuciumul social din primăvara şi vara lui 1990 „întinase“ idealurile „democraţiei originale“ oferite

ţării de Ion Iliescu. Or, această atitudine nepartizană cu politica „luminată“ a CPUN-FSN, a fost demonstrată cu prisosinţă în Piaţa Universităţii în aprilie-mai 1990, cu ocazia primei manifestări publice de proporţii şi de durată, care a satirizat, a vitriolat comunismul şi pe activişti într-un fel nemaiîntâlnit până atunci: prin cântece, cu zâmbetul pe buze, cu faţa destinsă, cu oameni necunoscuţi care se îmbrăţişau cerând toţi revenirea la normalitate. Adică: stat de drept, televiziune liberă, respectul individului. Era prea mult! Paharul răbdării se umpluse după 52 de zile de manifestaţie continuă, ignorată de autorităţi şi de mass-media controlate de ele. Şi atunci, de la tovarăşul miliţian devenit peste noapte domn poliţist, până la tovarăşul prim-secretar devenit preşedinte, s-a pornit cu o ură sălbatică mineriada din iunie 1990. „Democraţia originală“ fusese un moft, o mascaradă! Toate promisiunile fuseseră făcute de faţadă!

    „Piaţa Universităţii“ merită însă mult mai mult decât o simplă consemnare în cadrul evenimentelor petrecute în 1990. „Piaţa Universităţii“ este un sanctuar naţional. Nimeni nu trebuie să uite că acolo, în decembrie 1989, oameni în genunchi au acceptat să fie împuşcaţi sau călcaţi cu şenilele strigând: „Vom muri şi vom fi liberi!“. Cuvinte de martiri. (…) Iată de ce nu se poate înţelege Piaţa Universităţii din aprilie, mai, iunie 1990 fără să ştii bine ce a fost acolo în decembrie ’89. Starea de graţie pe care am trăit-o noi la sfârşitul lui ’89 şi în primele zece zile ale lui ’90 am regăsit-o în cele 52 de zile ale Pieţei Universităţii. Îmi amintesc bine: eu am stat în spital la „Colţea“ între 21 şi 27 decembrie neîntrerupt. La 27 decembrie 1989, a venit fratele meu, medic veterinar, să mă ia să vedem cum arată clădirea televiziunii. Când m-am dat jos din metrou, am văzut un tânăr care mânca o bucată de pâine cu o felie de brânză pe ea. Tânărul avea o faţă plăcută şi zâmbitoare. Lângă el, un necunoscut îl privea. Tânărul l-a întrebat: „Vrei şi dumneata?“ şi, fără să mai aştepte răspunsul, i-a dat jumătate din ceea ce mânca acelui necunoscut. Aceeaşi stare de spirit am retrăit-o şi în Piaţa Universităţii. Venea lume şi împărţea necunoscuţilor sandvişuri, căni cu ceai, apă, cafea. Simplu, ţi se oferea. Dar de ce oare toate acestea?

    Fiindcă Piaţa Universităţii a fost prima ocazie oferită bucureştenilor de a vorbi liber după 45 de ani. Piaţa Universităţii a fost străbătută de un fior de umanism, de curaj şi de solidaritate între semeni. Miile de oameni strânşi laolaltă zi şi noapte au stat tot timpul sub semnul icoanei Maicii Domnului, pusă în balconul de la care se vorbea, alături de un tablou al lui Mihai Eminescu. Oamenii se simţeau întăriţi în curajul lor de rugăciunile părintelui Mehedinţu, de la Biserica Colţei, şi ale regretatului părinte Voicescu, de la Biserica Sapienţei.

    Am fost în Piaţa Universităţii împreună cu studenţii şi am vorbit de la balcon, deasupra a 30.000 de participanţi. Dar şocul cel mai mare l-am avut atunci când am întâlnit în Piaţă răniţii pe care-i operasem. În decembrie ’89, am hotărât să-i consider pe toţi cei pe care i-am operat drept copiii mei. Erau acolo.

    În Piaţa Universităţii s-au spus de la balcon fraze de cea mai bună substanţă, dătătoare de speranţă pentru România. Piaţa a fost ca un creuzet în care s-a adunat tot ce era mai bun în fiecare, până s-a creat o opinie. Acolo, în Piaţă, preluaţi de ireal, trăiam împreună şi nu mai vroiam să ne despărţim. A fost replica dată de solidaritatea umană egoismului supravieţuitorilor din timpul perioadei comuniste. Piaţa Universităţii a însemnat totodată nevoia noastră curată şi profundă de clarificare.

    Informaţiile reale asupra evenimentelor din Piaţă au lipsit cu desăvârşire de pe ecranul TV, în schimb cele deformate sau tendenţioase au abundat. Planul de

    Dumnezeu a hotărât să fiu de gardă în 13 iunie, la fel cum fusesem în 20 decembrie 1989. Am văzut intrarea în forţă a Poliţiei în corturile greviştilor foamei şi camioanele care ardeau. În noaptea de 13 spre 14 iunie, pe la ora 2, am auzit un lung şi bubuitor răpăit de armă automată. După un sfert de oră, salvarea de la Médecins sans Frontières ne-a adus răniţi împuşcaţi pe Calea Victoriei, în faţă la Romarta Copiilor, de către trupe în îmbrăcăminte de camuflaj. Doi erau împuşcaţi în coapse iar unul în cap, cu hernie de substanţă cerebrală, pe care l-am trimis la Spitalul de neurochirurgie. M-am decis pentru intervenţia chirurgicală şi am chemat ajutoare, colegi de acasă, care să vină la spital. Între timp, sunt solicitat în curtea spitalului – tot de cei de la Médecins sans Frontières – pentru un rănit cu o rană transfixiantă prin glonţ la nivelul gâtului. Am constatat decesul şi am dispus depunerea la morga spitalului, după care m-am reîntors în sala de operaţie.

    Acest ultim caz este emblematic pentru evoluţia României în primii ani de după 1989. După evenimentele din iunie 1990, am fost chemat la Poliţia Capitalei, unde am relatat tot ceea ce văzusem în noaptea de 13 spre 14 iunie, inclusiv despre acest rănit. Mi s-a spus că declaraţia mea că decesul a fost provocat de un glonte, care i-ar fi străbătut gâtul, nu se susţine. Individul – mi s-a spus – fusese omorât cu cuţitul într-o încăierare la Giurgiu şi apoi adus la Bucureşti, pentru a compromite autorităţile române în legătură cu evenimentele din 13–14 iunie. Bineînţeles că mi-am menţinut punctul de vedere, că fusese plagă de glonţ şi nu de armă albă şi că individul decedase de câteva minute. După ani de zile, am aflat că pe mort îl chema Dragoş Drumea şi că fusese împuşcat în noaptea de 13 spre 14 iunie în scara blocului Romarta.

    Revin la noaptea de 13 spre 14 iunie 1990. Pe la 4 şi jumătate dimineaţa, după ce am terminat operaţiile, m-am uitat pe fereastra spitalului şi, fiind încă noapte şi ceaţă, am avut în faţa ochilor o imagine nefirească: roiau sute de licurici. Erau, de fapt, lămpaşele minerilor, care se deplasau ca într-o mişcare browniană. Pe la ora 6, soseşte un miner cu o plagă tăiată la antebraţul drept. Slăbuţ. Îl întreb: „Ce-i cu dumneata?“. „Păi, zice, m-am tăiat în vitrină când am spart la liberali“… Se face dimineaţă şi se dezlănţuie uraganul. Zeci de persoane sunt bătute pe stradă cu sălbăticie.

    Din datele pe care le-am obţinut de la Direcţia de Sănătate a Municipiului Bucureşti (dr. Zorel Filipescu), reiese că în perioada 13–16 iunie 1990 au fost îngrijiţi în spitalele din Bucureşti 507 răniţi, din care şase au decedat. Dintre răniţi, 293 au suferit traumatisme craniocerebrale sau la nivelul gâtului (57,8%), 74 din ei necesitând spitalizare. Din totalul traumatismelor prezentate în acele zile, 276 (54,4%) s-au produs pe 14 iunie (77 au fost spitalizaţi). De remarcat că 54 dintre traumatismele internate pe 14 iunie au fost aduse la spital între orele 6 şi 18. În ceea ce priveşte vârsta răniţilor, 216 erau între 20 şi 30 de ani, 129 între 30 şi 40 de ani, restul fiind sub 20 de ani sau peste 40 de ani. Este de remarcat că dacă 360 de traumatisme au fost produse prin lovituri cu obiecte contondente, care au produs contuzii, iar 76 au prezentat fracturi, în 16 cazuri s-au tratat plăgi prin armă de foc. Au existat răniţi şi printre mineri, în condica de la Spitalul „Colţea“ fiind consemnaţi mineri din Petroşani, Petrila, Aninoasa, Vulcan, Livezeni. Cei mai mulţi dintre ei au prezentat traumatisme la mâna dreaptă sau la picior în urma loviturilor pe care le-au aplicat. În ceea ce priveşte bucureştenii trataţi la Colţea, menţionez un pacient care ni s-a adresat în 15 iunie cu traumatism la ochiul drept şi scurgere de corp vitros pe obraz în urma agresiunii unui miner care l-a lovit cu un corp contondent.

    În ziua de 15 iunie, pe la ora 12, am fost anunţat de o infirmieră că doi mineri s-au postat în faţa spitalului cu fotografia mea în mână, făcută lângă corturile greviştilor foamei din Piaţa Universităţii. După cum cred că este cunoscut de majoritatea bucureştenilor, în aprilie-mai 1990 au fost instalate patru-cinci corturi în faţa Teatrului Naţional, în care 30–50 de oameni (cu fluctuaţii zilnice) au hotărât să facă greva foamei pentru solicitări diverse, mai mult sau mai puţin bine exprimate. Toţi erau însă fermi împotriva regimului comunist. Greva foamei nu fusese cunoscută public în România. Ea existase în închisori, însă fusese ţinută la mare secret faţă de opinia publică. La iniţiativa regretatului dr. Dragoş Niculescu, s-a constituit o echipă de medici voluntari care-i mai cuprindea pe dr. Camelia Doru şi pe mine şi care am acceptat să le acordăm asistenţă medicală. Acolo am aflat că există nişte reglementări stabilite prin Convenţia de la Geneva, privind modul de comportare al cadrelor medicale faţă de o persoană care declară greva foamei. Am primit sprijin de la laboratorul de analize medicale al Spitalului Colţea, efectuându-le greviştilor examene periodice de sânge şi urină. (…)

    În 15 iunie eram deci aşteptat de mineri în faţa spitalului. Era ora prânzului şi trebuia să plec acasă. M-am dus în camera de gardă a medicilor şi m-am rugat la o icoană cerându-I Celui de Sus să mă ajute să ies din impas. În momentul imediat următor am simţit un imbold să ies afară pe poarta spitalului şi să vorbesc cu minerii. Am ieşit în curte şi m-am îndreptat spre poartă. Ca măsură de precauţie, îmi scosesem ochelarii şi îmi pusesem o bonetă, care să-mi acopere cât de cât părul alb. Se făcuse deja ora 14, când am văzut intrând pe poartă un om cu capul spart şi cămaşa plină de sânge, însoţit de un miner. Acesta s-a îndreptat spre mine şi mi-a spus că rănitul a primit din greşeală o măciucă în cap şi că mă roagă să-l tratez. I-am invitat pe amândoi la biroul de internări. Rănitul se numea Alexandru Constantinescu şi prezenta o plagă sângerândă de 4 cm în regiunea parietală stângă. Am făcut hemostaza şi toaleta plăgii, apoi am suturat-o sub anestezie locală. La un moment dat, minerul care stătea pe un scaun lângă mine a leşinat pentru câteva zeci de secunde. După ce am terminat pansamentul i-am spus minerului că dacă pacientul iese pe stradă o să fie iar ciomăgit până să apuce să dea explicaţii şi că cel mai bun lucru ar fi să îl ducem acasă la el cu maşina. Minerul a acceptat şi m-a însoţit în maşina mea. Pe drum, ne-a relatat că era din Comăneşti şi că, pe 13 iunie, directorul minei le-a spus că Iliescu a fost sechestrat, că în locul lui Roman este Câmpeanu, că fasciştii şi legionarii au pus mâna pe instituţiile ţării. În cursul după-amiezii de 13 iunie, după ce s-a întrerupt emisiunea la televiziune, toată suflarea minerească a hotărât să vină la Bucureşti ca să „elibereze“ oraşul. Minerul mi-a şi reproşat: „Păi bine, domnule doctor, te văd om serios, cum de i-aţi lăsat pe fascişti şi pe legionari să ocupe instituţiile statului?!“. (…)

    România şi organele abilitate din ţara noastră au făcut foarte puţin pentru tragerea la răspundere a celor care se fac vinovaţi de faptele reprobabile săvârşite în 1989, 1990 şi 1991. În februarie 1992, un grup de chirurgi din Bucureşti a cerut Procurorului General al României să declanşeze procesul Bucureşti, întrucât după 1989 au existat procese doar la Timişoara, la Cluj, la Braşov şi la Sibiu. În memoriul adresat sub formă de plângere semnalam sub iscălitură leziunile corporale grave şi decesul unor persoane internate în anii 1989, 1990 şi 1991 pentru care existau indicii temeinice că ar putea constitui infracţiuni de omucidere sau vătămare corporală gravă, cerând începerea urmăririi penale pentru stabilirea persoanelor vinovate penal de săvârşirea lor. Din cei 33 de semnatari, 11 nu mai sunt în viaţă. Îi consemnez deci pe cei încă vii, în ordinea iscăliturilor şi cu titlul lor actual: prof. dr. Nicolae Constantinescu, prof. dr. Şerban Gavrilescu, prof. dr. Ion Vereanu, dr. Eugen Păcescu, prof. dr. Alexandru Constantinovici, prof. dr. Silviu Constantinoiu, prof. dr. Dan Gavriliu, dr. I. Drăgoi, dr. Radu Petrescu, prof. dr. Corneliu Dragomirescu, dr. Eugen Nicolau, prof. dr. Ion Bălănescu, prof. dr. Nicolae Angelescu, prof. dr. Tiberiu Şeicaru, prof. dr. Virgil Păunescu, prof. dr. Florin Isac, prof. dr. Dan Niculescu, prof. dr. R. Popescu, dr. Constantin Antofie, prof. dr. Tudor Zamfir. Nici până astăzi procuratura nu ne-a dat vreun răspuns. (…)