A declara că Institutul Cantacuzino (mai
precis: repornirea acestuia) este „personalitatea anului 2013 în sănătate“
pare, mai degrabă, o opinie medicală, cel mult una socială. Este însă mult mai
complicat decât atât, sunt numeroase faţete ce trebuie analizate şi lecţii ce
trebuie învăţate pentru cei care se uită atent spre viitor. Personal, văd
repornirea Institutului Cantacuzino ca pe o victorie economică, ca pe o frânare
– chiar dacă modestă – a dezindustrializării României. Fie că este vorba de
neglijenţă sau nepăsare, de management deficitar sau incompetenţă, de fraudă
sau de-a dreptul de furt, de lipsă de viziune sau de trădarea intereselor naţionale,
industria chimică, începând cu exploatarea resurselor şi până la adăugarea de
valoare în produsul finit, cândva fala economiei noastre, alături de industria
construcţiilor de maşini şi de cea metalurgică, a fost pusă la pământ în mai puţin
de zece ani.
Revenirea în actualitate a Institutului
Cantacuzino mă bucură nu numai ca pe un mare partizan al reindustrializării, ci
şi ca pe unul din milioanele de români care, de-a lungul deceniilor, au fost
imunizaţi cu produse fabricate aici sau ca pe unul din milioanele de părinţi
care şi-au vaccinat sau tratat copiii cu medicamente de la Institut. Nu există
multe structuri industriale în lume, indiferent că sunt sub acţionariat public
sau privat, probabil doar şapte-opt, care să dezvolte, manufactureze şi
comercializeze vaccinuri, reactivi, seruri şi produse biologice. Iar rolul lor
pentru siguranţa şi securitatea populaţională este de primă importanţă,
indiferent de polemicile iresponsabile ale diverselor curente de pe internet
care discreditează actul imunizării (s-a uitat, fără îndoială, de variolă,
poliomielită, tuberculoză, gripă, de epidemiile devastatoare din istoria
omenirii, astăzi amintiri tocmai din cauza imunizării). Rolul este atât de
important, încât unele ţări sunt gata să securizeze, prin pază militarizată,
producătorii de vaccinuri, astfel încât să evite o eventuală agresiune de tip
terorist, cu posibile efecte cumplite asupra sănătăţii publice.
Revenind la Institutul Cantacuzino, despre
care îndrăznesc să afirm că este personalitatea anului 2013 în sănătate, cred că
nu trebuie să vorbim despre trecut şi prezent, ci despre viitor, dacă dorim să
ajungă o personalitate şi în economie. Astfel, planurile de măsuri de
conformare cu bunele practici de fabricaţie (GMP) sunt capitale, pentru că
regulile de calitate din UE privind fabricaţia medicamentelor nu permit abateri
sau excepţii, iar costurile de milioane de euro necesare repornirii
institutului arată ce înseamnă să nu respecţi regulile jocului. Diversificarea şi
modernizarea portofoliului – altfel spus: dezvoltarea afacerii – nu sunt
elemente de competitivitate, ci chiar de supravieţuire, într-un domeniu în care
investitorii cer industriei mai mult efort pentru inovaţie şi diferenţiere,
autorităţile sunt cu ochii-n patru la cheltuieli, iar utilizatorii sunt pretenţioşi,
precauţi şi tot mai bine informaţi. Apoi, Institutul Cantacuzino trebuie să
înveţe regulile economiei de piaţă, ieşind din zona de confort creată de
dependenţa de comenzile publice aşa-zis sigure, creându-şi propria structură
comercială, care să acopere nevoile din zona privată. Adică să fie condus ca o
afacere. Şi, nu în ultimul rând, Institutul Cantacuzino trebuie să se uite
peste graniţe, să găsească parteneri regionali privaţi sau instituţionali, care
să-i asigure pieţe de desfacere către Asia, Africa, America de Sud, unde
practic nu există producători de vaccinuri şi unde constrângerile legate de
costuri pot asigura Institutului supremaţie competitivă. Asta va aduce cu sine şi
surse de finanţare care să facă activitatea sustenabilă, reducând dependenţa de
sursele publice.
Există un paradox greu de explicat cu
privire la industria locală de medicamente, căruia i-a căzut victimă şi
Institutul. Lipsa de viziune a autorităţilor de acum 20 de ani, care au crezut
că domeniul nu este de viitor, a salvat fabricile româneşti de medicamente de
la destructurarea aplicată restului industriei chimice. Ele au fost privatizate
şi au ajuns în proprietatea unor investitori strategici şi financiari care au ştiut
să le competitivizeze, în aşa fel încât, astăzi, România este un exportator de
medicamente în peste 90 de ţări de pe cinci continente. Aceeaşi lipsă de
viziune, în anii din urmă, a făcut ca, prin reglementări defectuoase, începând
cu 2009 şi până în 2012, să scadă cu peste 40% producţia locală de medicamente
pentru piaţa domestică, astfel că sectorul a contribuit la 15% din deficitul
total al balanţei comerciale a României şi, în cele din urmă, s-au închis
fabrici întregi.
Desigur, nu
întâmplător Institutul Cantacuzino este repornit în „Anul Ion Cantacuzino“,
când aniversăm 150 de ani de la naşterea celui care a contribuit enorm la
tezaurul descoperirilor din imunologie. Probabil că nu există o modalitate mai
simbolică de a lega tradiţiile Şcolii medicale româneşti cu noua ordine
economică decât transformarea Institutului Cantacuzino într-un jucător
industrial de talie internaţională.
