Un
vechi proverb românesc spune „că aşa cum îţi aşterni, aşa dormi“. Oare este
valabil şi pentru pacientul român? Şi dacă este să fim mai specifici şi pentru
suferindul cu o afecţiune respiratorie de la noi? Face el suficient ca să-şi
„primenească“ aşternuturile?
Dacă ne uităm la datele statistice obţinute
din anchete naţionale sau din evaluări, constatăm că acest pacient este extrem
de prevalent în cohorta de boli cronice. Cu 9,3% BPOC-işti, cu aproximativ un
milion de astmatici, un milion şi jumătate de bolnavi cu tulburări respiratorii
în timpul somnului şi 27% cu tabagism cronic, realizăm că povara pentru individ
şi sistem este enormă. Pacientul este destul de dezorientat sau, ca să păstrăm
termenii de comparaţie, „nedormit“. Dacă privim doar în zona bolii respiratorii
obstructive cronice constatăm că este un deficit educaţional teribil: se
încurajează non-complianţa la terapie prin absenţa caietului pacientului, prin
lipsa peak-flowmetrului de monitorizare
la domiciliu (considerat prea scump pentru a se face o investiţie suplimentară),
neacceptarea terapiei inhalatorii (datorită creării dependenţei), refuzul
corticoizilor inhalatorii (datorită aceloraşi false moşteniri corticofobice).
Nu mai vorbim de lipsa dorinţei de a-şi revedea medicul dacă îi merge bine, dar
şi de dorinţa şi presiunea pe care o pune în urgenţă pe camerele de gardă
atunci când, nemailuând medicaţia, îşi aduce aminte că este bolnav şi revine în
circuit.
Dar
cum facilităm noi medicii, asociaţiile profesionale şi ONG-urile, „odihna“
acestor pacienţi? Avem păcatele noastre, multe la număr, care nu asigură o
„saltea“ de calitate pentru „patul“ vieţii acestor bolnavi. Avem puţin timp
pentru consultaţii, ele se rezumă adeseori la indicaţii sterile de terapie, fără
alte recomandări multidisciplinare, fără apropiere de profilul psihologic al
fiecărui pacient. Nu folosim suficiente argumente pentru a-i disciplina şi, mai
ales, nu discutăm prea mult despre factorii de risc. Cât despre tabagism,
adesea fumăm în faţa lor sau, pur şi simplu fumăm.
Foarte
multe frustrări se ascund şi în faldurile sistemului medical românesc. În ciuda
memoriilor depuse de Societatea Română de Pneumologie, lipsa compensărilor în
anumite zone, precum CPAP-ul la bolnavul cu sindrom de apnee în somn, face ca
aceşti bolnavi să fie diagnosticaţi şi să moară fără tratament. Compensările
parţiale ale medicamentelor lasă pacienţii, săraci sau pensionari, pradă
non-aderenţei şi non-tratamentului. Faptul că pentru Ministerul Sănătăţii
singura problemă este tuberculoza, iar restul afecţiunilor non-tuberculoase nu
există, este de asemenea inducător de „insomnii“ în reţeaua de pneumologie. De
câte ori nu se aude din gura bolnavului următoarea scuză: nu mi-am putut
permite să le cumpăr? Acest adevăr dureros taie aripile entuziaste ale
terapeutului şi îl aşază neputincios în faţa unei realităţi sociale extrem de
ameninţătoare pentru viaţa individului. Dar ce este mai grav: îl interpune
între sistem şi suferindul respirator.
Sigur
că mulţi se vor întreba ce a făcut Societatea Română de Pneumologie pentru a
schimba ceva în aceste mecanisme care uzează viaţa pneumologiei de la noi? Au
fost multe acţiuni de-a lungul anilor în favoarea pacientului. Începând de la
susţinerea nivelului de educaţie al unui
bolnav astmatic sau cu BPOC prin
elaborarea unor jurnale sau caiet de pacient, până la realizarea de campanii de
spirometrie gratuite, sprijinirea fumătorului să întrerupă această dependenţă,
dotări de laboratoare cu aparatură. Toate s-au făcut şi cu sprijinul unor
companii farmaceutice care au înţeles că trebuie să se implice şi în aceste activităţi. Astfel, pneumologii nu au
fost doar factori pasivi care au privit, fără a se implica, mersul relaţiei
pacient–medic–autorităţi. Ne exprimăm concomitent speranţa că un buget de 6%
alocat sănătăţii ar putea rezolva o parte din aceste nerealizări.
Adesea,
Procust îi ademenea pe vechii călători greci în casa lui. Apoi îi obliga să se
culce pe un pat de aramă. Atunci când călătorul era mai scurt decât patul,
Procust îi intindea corpul, trăgându-l de mâini şi de picioare, până ce-l
lungea pe măsura patului său. Daca
oaspetele era mai lung decât patul, Procust îi tăia fie capul, fie picioarele.
Prea scurt, sau prea lung, deznodământul era acelaşi: moartea călătorului
ghinionist. De câte ori nu facem şi noi acest lucru, voit sau nevoit, cu
pacientul respirator? Metaforic, „patul lui Procust“ a devenit simbolul
practicilor abuzive de încadrare a oamenilor, a gândirii şi simţămintelor lor,
în anumite tipare prestabilite. Ar trebui să ne reamintim permanent de acest
lucru când tratăm aceşti bolnavi.
