Autentificare

Dacă ești abonat medichub.ro, autentificarea se face cu adresa de E-mail și parola pe care le utilizezi pentru a intra în platformă.
Abonează-te la „Viața medicală” ca să ai acces la întreg conținutul săptămânalului adresat profesioniștilor din Sănătate!

Căutare:

Căutare:

Acasă  »  OPINII

Patul lui Procust

Viața Medicală
Prof. dr. Octavian BUDA vineri, 4 decembrie 2015
 
 
O scurtă cronologie a tratamentului și a rezistenței la antibiotice

 

1495: marchează un prim moment în aplicarea unui tratament antiinfecțios sistematic – folosirea de către europeni a mercurului în „boala franceză“ (sifilisul), importată, după toate aparențele, din America, de oamenii lui Cristofor Columb.
Diverse tratamente cu mercur pentru sifilis – pe coperta volumului „Venus Belegert en Ontset...“ (1685) al medicului olandez Steven Blanckaert

 

1630: utilizarea chininei în tratamentul malariei (Plasmodium spp.).

1846: epopeea lui Ignaz Semmelweis la Viena în combaterea febrei puerperale – simpla spălare a mâinilor cu dezinfectant a redus dramatic mortalitatea la naștere.

Ignaz Semmelweis (1818–1865)

 

1860–1869: Joseph Lister, contemporan cu Louis Pasteur, preconizează utilizarea sistematică a acidului carbolic și inaugurează antisepsia.

1877: Louis Pasteur și Jules François Joubert scriu despre bacilul antrax, observând inhibarea culturilor în urma interacțiunii cu alți germeni; apare conceptul de „concurență vitală“ a bacteriilor.

Louis Pasteur (1822–1895)

1885: „antibioza“ lui Victor Babeș nu este atât o luptă darwiniană între bacterii pentru asigurarea resurselor nutritive, cât o interacțiune chimică, cu substanțe secretate de microorganisme; este anticipată astfel existența endotoxinelor și a antibioticelor.

Victor Babeș (1854–1926)

 

1889: Paul Vuillemin, elev al lui Pasteur, vorbește de „antibiotic“ ca de un proces biologic de distrugere a vieții – viață care ucide viață.

1890: Charles Jacques Bouchard – „Actions des produits sécrétés par les microbes pathogènes“ este una din primele scrieri care sistematizează dinamica substanțelor antimicrobiene.

1895: Vincenzo Tiberio scrie la Napoli despre acțiunea antibacteriană a mucegaiului în apă.

1897: Ernest Duchesne, la Lyon, afirmă că Penicillium glaucum are efecte curative chiar și la infectarea cu tifos a porcilor de Guineea.

1908: austriacul Paul Gelmo sintetizează sulfanilamida, la Viena.

1910–1919: Paul Ehrlich – arsfenamina, salvarsanul și tratamentul în sifilis; concepe ideea „chimio­terapiei“.

1920: André Gratia și Sara Dath, în Belgia, observă o contaminare fungică a culturilor de Staphylococcus aureus, cu rol inhibitor.

1923: costaricanul Clodomiro Picado Twight, specialist în dezvoltarea serurilor antiveninoase, observă efectul antibiotic al... penicilinei!

1928: Alexander Fleming – Penicillium notatum exercită un efect inhibitor al culturilor de Staphylococcus pe o placă de cultură.

Alexander Fleming (1881–1955)

1935: sulfonamidele – protonsilul este folosit de Gerhard Domagk și apoi de Daniel Bovet, Federico Nitti, Jacques Tréfouel și Ernest Fourneau, la Institutul Pasteur din Paris.

1938: Oxford – eforturile lui Howard Walter Florey, Ernst Boris Chain și Norman Heatley de a produce o penicilină stabilă, în vederea unui tratament specific.

1940: primele indicii ale rezistenței la antibiotice – penicilinaza.

1941: noi antibiotice – betalactamul și aminoglicozidele.

1942: rezistența la sulfonamidă.

1945: Oxford – prin metoda cristalografiei cu raxe X, Dorothy Hodgkin elucidează structura chimică a penicilinei, deschizând drumul pentru sinteza ei chimică, realizată de John C. Sheehan la Massachusetts Institute of Technology (MIT) în 1957.

Dorothy Hodgkin (1910–1994)

 

1947: un nou antibiotic de sinteză – nitrofuranul.

1948: la Oxford se pune problema sintezei unui precursor al cefalosporinei.

1949: apare cloramfenicolul, dar și rezistența la streptomicină.

1950–1959: se impune cortegiul antibioticelor derivate natural – tetraciclinele (1950), streptograminele, macrolidele și lincozamidele (1952), glicopeptidele (1956), ansamicinele (1957), dar și al celor de sinteză – nitroimidazolul (1959).

1953: la circa un an după introducere, este marcată o rezistență importantă la tratamentul cu macrolide.

1956: vancomicina este introdusă pentru tratamentul infecțiilor cu stafilococul rezistent la penicilină.

1960–1969: apar chinolonele (1962), dar seria rezistenței continuă: la meticilină (1961), la acidul nalidixic (1966), la tetraciclină (1968).

1970–1979: sunt identificate enzime care modifică structura aminoglicozidelor și schimbă datele efectului terapeutic scontat.

1980–1989: rezistența prin acțiunea a noi substanțe: betalactamaza (1981); betalactamaza cu spectru extins (1983); enterococi rezistenți la vancomicină (1986).

1990–1999: în prim-plan ajunge rezistența la fluorochinolone.

După 2000: sunt introduse linezolidele, decoperite încă din anii ʼ70 – oxazolidone (2000) și lipopeptide (2003); rezistența la tratament își spune din nou cuvântul, la linezolidele abia introduse și la daptomicină.

2002: primul caz de S. aureus rezistent la vancomicină este semnalat în Michigan.

 

     Microbiologia rezistenței bacteriene reprezintă azi marea provocare a terapiilor antiinfecțioase. Una din minunile medicinii secolului trecut – antibioticele – face cu greu față în prezent formidabilei capacități de transmitere orizontală a informației genetice, prin care microorganismele își creează în mod constant gene rezistente.

Abonează-te la Viața Medicală

Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața medicală”, săptămânalul profesional, social și cultural al medicilor și asistenților din România!
Avem două tipuri de abonamente anuale:
• Tipărit + digital – 200 de lei
• Digital – 129 de lei

Prețul include TVA și taxele poștale de expediere a ziarului.
Titularii abonamentelor pe 12 luni sunt creditați astfel de:
• Colegiul Medicilor Dentiști din România – 5 ore de EMC
• Colegiul Farmaciștilor din România – 10 ore de EFC
• OBBCSSR – 7 ore de formare profesională continuă
• OAMGMAMR – 5 ore de EMC