În
ultima lună, din motive relativ oculte dar prilejuite de recenta popularizare a
condiţiei medicului în România, Colegiul Medicilor din România s-a unit, a numărat
polul de acţiune şi momentul prielnic şi a declarat, prin persoana lui Vasile
Astărăstoae, că sunt şanse ca în lunile următoare medicii să intre în grevă
generală. Tresar, periodic, când citesc astfel de ştiri. În sinele meu simt
nevoia unei adânci comuniuni profesionale. Invidiez atavic camaraderia
ortacilor pe care noi ne-o risipim prin bârfe intestine în timp ce mai împărţim,
confortabil, o pâine care e bună şi dulce.
Doctorul
Astărăstoae susţine că medicilor le-a ajuns cuţitul la os. Să le fie de bine,
zic, şi să pună sus-numitul os la treabă. Că lipsa de bani ne macină, aparent.
Că interesele medicilor sunt strâns legate, oriunde şi oricum, la nevoile
sistemului de sănătate (oricât de pervers sună asta de fapt). Că dacă ne daţi
bani, vă foarte mulţumim, de fapt nimic în rest nu contează în afară de ridicarea
salariului medicului rezident şi al tânărului specialist.
Şi când
domnul Astărăstoae vorbeşte, ministrul răspunde. Că se dezbat legi. Că medicul
nu va mai fi bugetar. Că spitalele vor deveni un fel de struţo-cămile în care
dacă eşti bun faci banul şi banul te va ţine să fii bun. Că pilotăm. Că aranjăm.
Că să avem/aveţi răbdare.
Că să
punem grija pacientului înainte.
Am
ajuns deci – îmi spun picnit – să trăiesc o vreme când, părinteşte, ministrul sănătăţii
aduce aminte breslei care îi sunt priorităţile. Nu ştiu ce e mai hazliu: că
Eugen Nicolăescu susţine că, indiferent de condiţii, medicul musai să pună
nevoia pacientului înainte sau că preşedintele ţării insistă că prăsitul e o
misiune patriotică de interes naţional? Logic, ambele propoziţii se încadrează
cam în aceeaşi gamă La minor. Nu contează că n-ai din ce să-i creşti, muiere naşte-i!
Nu contează că n-ai grijă de tine, ai grijă de celălalt. Partidul e în tine şi în toate
ce sunt. Şi visez un fel de detergent. Un fel de detergent pentru creier cu care
să mă spăl temeinic de două ori pe zi şi să-mi aduc aminte de lucrurile în care
cred în timp ce histrionic, din dragoste de neam, onorabilii piloni de răspundere
mai bâlbâie o hotărâre.
Uite
ce cred eu. Cred că medicul e un profesionist liber. Cred că medicul are un preţ
care nu se negociază pe o grilă de salarizare unitară.
Cred că,
în cele din urmă, când medicii vor deveni cu adevărat o comoditate nu va fi
nevoie de grevă, pentru că ne vom ralia la blândele ţări europene care momentan
ne importă şi vom ajunge să importăm şi noi. Credeţi că pleacă din România doar
doctorii buni? E foarte posibil că-i vom importa pe doctorii buni din
Comunitatea Statelor Independente sau Asia. Vom avea pakistanezi sau indieni pe
post de generalişti şi îi vom plăti regeşte.
Cred că
medicii sunt pe undeva responsabili că pleacă şi îşi pun palma-n-pelvis în timp
ce lasă soarta familiilor lor, a prietenilor lor şi-a copiilor lor în sarcina
confraţilor, în timp ce glorifică sănătatea acolo unde-o găsesc şi speră că, la
primul cancer sau apendicită, îşi vor lua neamul cu elicopterul să-l ducă să-l
opereze la Bercy-sur-Mer sau unde s-o nimeri. E prerogativul fiecăruia dintre
cei care pleacă să-şi decidă soarta. Individualismul medicului de pretutindeni,
dar originar din România, este ingraţiat de lipsa lui de patriotism. Nu că
medicul ar trebui să fie un patriot. Dar comunitar, medicul ar trebui să îşi
cerceteze culoarea halatului data viitoare când cumpără un bilet de avion.
Eu,
care nu posed patriotism, am totuşi o preocupare legitimă pentru oamenii care
pleacă. Dorindu-le bine nu pot să nu observ ce lasă în urmă. Şi în timp ce aceşti
buratini de politicieni numără şontâc zerourile de pe diverse contracte şi
achiziţii, privesc uluit cum sunt molfăite dificultăţile administrative pe care
decizia reformei sistemului sanitar o presupun. Cam ca în Caragiale: steagurile
aparent sunt la Parlament, la Finanţe, la Muncă, la Fisc şi pe la Popa Pripici.
Nu ne
e ruşine tuturor ca, la sfârşitul zilei, să o tot troncănim cu subfinanţarea? Şi
nu e simptomatic, cumva, că gura de corb a protestului sanitar e tot a celor
care, cu bune cu rele, se apropie vizibil de pensie?
Unde
sunt oamenii tineri? La oficiul de forţe de muncă? Tot comuniştii săraci au rămas
cu o brumă de spirit ideologic. Căci capitalistul nu are vreun stres, vreo greaţă
trepidă. Să înveţi o limbă străină cu accent durează mult mai puţin decât să-ţi
convingi colegii, comunitatea, egalii, că împreună putem face ceva. Sunt
exasperat de lemnul din limba pe care o folosim. Dar mâine, mâine e o nouă zi. Şi
am să scriu din nou. Şi am să ştiu să pot, să vreau, să sper.