Întâmplarea a făcut ca, nu demult,
privirea să-mi ajungă pe o broşurică lucioasă, bogat colorată în verde „bio“,
din care feţe zâmbitoare obişnuite cu sticla televizorului promovau un
supliment alimentar. Nimic rău în asta, dar mi-a atras atenţia o exclamaţie
care friza ridicolul: „Dintre toate organele
vitale (s.n.) ale organismului, cel mai afectat de alimentaţia nesănătoasă
este colonul!“ (sic!). O mirare (!)
suficientă să-mi trezească mai departe curiozitatea şi să mă facă să dau
paginile, până la capitolul care, pe larg, dar fără suport ştiinţific real, ci
doar vag conjunctural, prezenta „beneficiile“ nesfârşite pentru sănătate ale
produsului respectiv. Imediat, mi-au venit în minte regulile draconice impuse
de Agenţia Naţională a Medicamentului, care notifică obligatoriu şi fără excepţii
orice fel de publicitate pe care companiile farmaceutice doresc să o facă
produselor autorizate pentru punere pe piaţă de ANM. Dar…
…Dar suplimentele alimentare nu
sunt autorizate de ANM. Notificarea necesară comercializării lor se face de către
Institutul Naţional de Cercetare-Dezvoltare pentru Bioresurse Alimentare Bucureşti,
pe scurt – IBA, în baza unui Ordin comun emis de ministrul agriculturii, pădurilor
şi dezvoltării rurale, ministrul sănătăţii şi preşedintele Autorităţii Naţionale
Sanitare Veterinare şi pentru Siguranţa Alimentelor, nr. 1.228/2005 şi
244/63/2006. Ce zice acest act normativ? Că „publicitatea produsului se
realizează conform legii şi trebuie să fie reală, să nu inducă în eroare
consumatorul, iar calităţile suplimentului alimentar să fie prezentate conform
compoziţiei. Etichetarea şi publicitatea suplimentelor alimentare nu se vor
suprapune cu reglementările în domeniu privind punerea pe piaţă a
medicamentelor“. Destul de clar, s-ar zice. Şi totuşi…
De pe site-ul IBA, aflu că dosarul
tehnic de notificare poate conţine
prospectul produsului, dar… opţional: „Devine însă obligatoriu dacă se face
trimitere la el în etichetă“. Altfel – nu! (un recurent semn al mirării, poate şi
pentru că li se sugerează celor care solicită notificarea cum să evite…
complicaţiile inutile). Mai departe, publicitatea şi-o face fiecare cum vrea.
Prin campanii de marketing agresiv, asociindu-şi produsele cu virtuţi
terapeutice nedovedite (anecdotice sau direct închipuite). Comerţul cu speranţe
devine astfel o afacere profitabilă într-o ţară în care sistemul oficial de sănătate
funcţionează doar în declaraţiile oficialilor (uneori nici măcar acolo)…
O paranteză lămuritoare: nu am
nimic împotriva suplimentelor alimentare, produselor „bio“ sau „ecologice“. Nu.
Dar quackery (termenul consacrat în
lumea anglofonă pentru promovarea practicilor medicale nedovedite sau
frauduloase) este, în fapt, o ameninţare la adresa sănătăţii. Şi chiar dacă o
persoană cu formare ştiinţifică poate să identifice imediat absenţa evidenţelor
riguroase, dreptul la sănătate este universal… Îmi amintesc cum, cu ani în urmă,
într-un centru de copiere fiind, nu m-am putut abţine să nu zâmbesc când un
domn între două vârste solicita câteva sute de fotocopii după un articol
dintr-un săptămânal „de sănătate“. Materialul îl prezenta pe domnul în cauză, într-o
pagină întreagă, ca pe un „salvator de vieţi“… La plecare, s-a suit într-o maşină
de teren scumpă şi şi-a văzut de drum. După doar câteva luni, l-am revăzut ca
subiect de ştiri – arestat pentru practicile medicale periculoase pe care le
practica fraudulos, în absenţa vreunei pregătiri în domeniu. Industria media
(jurnalism ar fi prea mult spus) contribuie din plin la succesul (financiar) al
produselor pseudo-medicale. Atunci cine ar putea interveni? Medicii, veţi
spune. Asociaţia Română de Urologie trăgea un semnal de alarmă, cu ceva vreme în
urmă, asupra automedicaţiei promovate prin publicitatea agresivă la anumite
produse care vizau simptomatologia prostatică. Fără a le nega utilitatea, dar
numai la indicaţia medicului. Publicitatea amintită a continuat netulburată. Şi
atunci?…
Aici intervine rolul pe care
autorităţile ar trebui să-l joace.
Ordinul comun amintit mai sus funcţionează însă ca o adevărată „maşină de ceaţă“:
„Supravegherea şi controlul pe piaţă al produsului se realizează în
conformitate cu prevederile legislaţiei în vigoare privind alimentele de către
organismele cu atribuţii de control, în funcţie de atribuţiile specifice: MS,
ANSVSA, MAPDR, Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor“. Cine,
ce?! Poate că nu întâmplător, atunci când fostul ministru al sănătăţii, Cseke
Attila, a propus, la începutul acestui an, revizuirea normei în cauză, s-a
lovit de o opoziţie acerbă, culminând cu vetoul MAPDR. Cui îi foloseşte întreţinerea
unui sistem paralel, de pseudo-sănătate, către care se îndreaptă nu doar
iluziile, ci şi banii pacienţilor, ai consumatorilor? În niciun caz nu sănătăţii,
nu progresului. În prezent, „producătorul decide dacă vrea să îşi autorizeze
produsul ca supliment alimentar, pe un dosar de cinci foicele, la Institutul de
Bioresurse, sau ca medicament, cu 300 de bibliorafturi şi să aducă dosarele «cu
roaba» la ANM“, după cum ne declara dr. Daniel Boda, preşedintele ANM, într-un
interviu. Poate că ar fi cazul ca autorităţile – în special cele din sănătate, în
deplină cunoştinţă de cauză – să intervină argumentat şi, prin dialog, să găsească
soluţia optimă, etică şi raţională. S-ar asigura astfel, pentru toţi cetăţenii
acestei ţări, exercitarea legitimă a dreptului constituţional la sănătate.