De mai mulți ani, în mai toate statisticile
oficiale, România stă invariabil bine măcar la un indicator: obezitatea. De
fapt, dacă e să comparăm datele din țara noastră cu cele obținute din toate
celelalte state membre ale Uniunii Europene, stăm prost sau foarte prost la mai
toți indicatorii, cu excepția notabilă a obezității. Astfel, în 2008, de pildă,
România raporta o prevalență a obezității de doar 7,9%, singurul stat european
care se situa sub 10%, cel mai aproape de noi fiind Bulgaria, cu 11,5%. Datele
cele mai recente, incluse și în raportul „Health at a glance” (elaborat de OECD
și de Comisia Europeană), indică o menținere a locului fruntaș ocupat de țara
noastră – până la urmă, nu-i deloc puțin lucru să fii pe primul loc în Europa,
mai ales la un indicator atât de important pentru sănătate cum este obezitatea.
Pentru 2014, România avea o prevalență de 9,1%, față de o medie UE de 15,4%.
Imediat după noi era Italia, cu 10,5%.
Care este secretul României? De ce avem noi,
raportat la întreaga populație, mai puține persoane obeze? Ce facem atât de
bine și cum ar putea fi modelul românesc să fie preluat de alte state?
Răspunsurile sunt mai complicate decât s-ar părea la o primă vedere.
Întâi, aceleași statistici care arată
prevalența scăzută a obezității indică o prevalență mai mare a unui status
pre-obez: 44,8% în România, față de 34,8% media UE, în 2014. Cu alte cuvinte,
dacă luăm în calcul și supraponderalii, țara noastră stă mai rău decât media
UE. Datele sunt foarte asemănătoare cu acelea înregistrate în 2008, când 42,4%
din români erau supraponderali. În fapt, nu doar că nu stăm bine, dar stăm mai
rău decât multe alte state, iar tendința noastră este de creștere
semnificativă.
Datele privind populația supraponderală și
obeză încep să capete sens abia după ce sunt corelate cu alți indicatori ai
stării de sănătate. Creșterea ponderală și statutul dismetabolic sunt factori
de risc pentru patologii precum boala coronariană ischemică, accidentul
vascular cerebral, hipertensiunea arterială, diabetul, boala cronică de
rinichi, dar și pentru unele cancere precum cel hepatic, cel colorectal,
cancerul de sân, de esofag, de pancreas, de rinichi și nu numai. La aceste
capitole însă, România stă prost sau foarte prost. Avem printre cele mai
ridicate rate ale mortalității din Europa prin boală coronariană ischemică și
accidente vasculare cerebrale (ne întrece doar Bulgaria).
Apoi, situația devine chiar mai clară odată
ce ne uităm la posibilii factori care asigură protecție în fața obezității.
Doar 28,8% din românii cu vârsta peste 15 ani consumau zilnic fructe, în 2014.
Spre comparație, consumul zilnic de fructe era confirmat de 35,4% din bulgari,
55% din greci, 59,2% din maghiari și 74,3% din italieni, în condițiile în care
media UE era, în 2014, de 56,5%. „Recordul” românesc rezistă și în ce privește
consumul zilnic de legume: doar 29,6% la noi, față de 38,4% în Bulgaria, 46,3%
în Ungaria, 60,7% în Italia, 62,2% în Grecia și chiar 78,5% în Belgia; media
europeană a fost de 51% în 2014.
Nu-i nimic, veți spune, obezitatea și
supraponderalitatea nu sunt determinate doar de un regim alimentar sănătos, ci
și de exercițiile fizice efectuate cu regularitate (chiar dacă e o discuție
întreagă, la acest capitol, în privința influenței pe care exercițiul fizic
nesprijinit de dietă o poate avea asupra greutății corporale). Lucrurile stau
însă la fel de prost și la acest capitol. Doar 37,9% din români realizează o
activitate fizică moderată (peste 150 de minute) în fiecare săptămână. Suntem
tot ultimii din Europa, precedați de spanioli (47,1%), portughezi (57,1%) și
bulgari (57,9%). Media UE este la 64%, dar sunt țări precum Danemarca sau
Suedia, unde mai mult de trei sferturi din locuitori efectuează exerciții
fizice moderate în fiecare săptămână.
Din simpla analiză a acestor date, s-ar
putea vorbi deja despre „paradoxul românesc”: avem cei mai puțini obezi din
Europa, în condițiile în care mâncăm cele mai puține fructe și legume și facem
cel mai puțin efort fizic. Iar absența obezității nu pare să ne scutească de
efectele ei nefaste pentru sănătate. Chiar și mortalitatea reală atribuibilă
obezității este vizibil mai mare decât cea estimată pe baza indicatorilor
statistici (determinanții sănătății).
Mai aproape de adevăr par să fie
rezultatele înregistrate din studiul MACELI (2015), realizat de Comisia
Europeană, cercetare care situa România undeva mai spre jumătatea
clasamentului, chiar dacă datele privind prevalența mai mică a obezității și
prevalența mai mare a supraponderalității se mențin, până la un punct.
Un lucru este însă cert: România are o
problemă cu obezitatea și cu pre-obezitatea, problemă care este însă complet
obturată de statisticile care compară simplu prevalența obezității. Chiar dacă
admitem că datele privind obezitatea sunt acurate până la virgulă (deși
contrariul este mult mai probabil), este de presupus că pre-obezitatea, dieta
săracă în fructe și legume și sedentarismul creează un complex de condiții care
favorizează apariția patologiei, în special cardiovasculare, neurovasculare și
oncologice.
Paradoxul românesc este însă altul. Lipsesc
cu desăvârșire programele de medicină preventivă, nu se încearcă în niciun fel
promovarea unui mod de viață sănătos, iar educația pentru sănătate lipsește cu
desăvârșire din școli. Au proliferat însă covrigăriile, patiseriile și
restaurantele fast-food. Ideea vehiculată mai demult, de a suprataxa așa-numita junk food, și-ar găsi o explicație rațională în România. La fel cum ar
fi nevoie de politici inteligente, care să ne facă să murim mai târziu și să
trăim mai sănătos. Să gândim proiecte pentru combaterea obezității, pentru care
există finanțare europeană. Și să nu mai dormim pe laurii celei mai scăzute
prevalențe a obezității din Uniunea Europeană: cifrele liniștitoare pot ascunde
adevăruri grave.