Rămân preţ de câteva minute lângă un raft și trec cu degetele peste cotoarele cărţilor. Chiar și pe întuneric le recunosc. M-au însoţit în fiecare oraș, în orice locuinţă în care viaţa m-a adus.

Sunt cărţi scrise cu sânge și lacrimi alături de cărţi ale unor oameni care n-au făcut decât să-i urască pe cei ale căror nume au ajuns să le stea alături în posteritate.

În pagină și între coperte ajung să locuiască victimele împreună cu executorii lor. În cimitire n-am întâlnit o așa vecinătate pașnică. În faţa mormintelor urlăm, ne sfărâmăm genunchii și ne plecăm frunţile. De ce n-am face-o și în faţa stivei de cărţi?

De când am simţit prima oară zbaterea pruncului din pântecul mamei care-l plămădește spre a-l întâlni curând, am reflectat la obiceiul meu.

Vine o vreme în care simţi tresărirea unei vieţi pe care doar ţi-o închipuiai. Ce forfotă e în miezul mamei și cât mister în fiinţa ce se-nfiripă! Câte vieţi ce-și vesteau și ele odinioară venirea pe lume au claustrat tomurile mele!

Am adunat mii de volume, fotografii și file îngălbenite. Până și praful ce le acoperă e viu. Le răsfoiesc sau le privesc, le subliniez sau le scanez și încerc să înţeleg ceva din fiecare. Să unesc puncte și să mă întreb.

După cum atâtea și atâtea au rămas nescrise dintre cele trăite, tot așa, atâtea au fost scrise fără a fi trăite. Sau scrise strâmb și cu răutate. Și am dus cu noi povești false despre oameni care  s-au temut de ce aveau în ei.

Cu voie sau fără de voie, semănăm adesea amintiri în minţile copiilor noștri. Le aruncăm seminţe otrăvite care vor încolţi și vor rodi noduros în sufletele lor. Le introducem cioburi de amintiri false, din care sperăm ca ei să-și construiască imaginea pe care ne-o dorim.

Cât din ceea ce știţi din poveștile spuse de cei apropiaţi în copilărie s-au și întâmplat? Cicatricea din palmă e oare de la acea căzătură despre care tot ai auzit? Era mama pe care nu ai cunoscut-o așa cum ţi-au confecţionat-o bunicii tatălui?

Mii de interpretări ale trecutului din prezentul fiecărui autor. Din prezentul fiecăruia. Dar cum putem să credem o istorie de sute de ani dacă propria existenţă nu ne este clară?

Ce fărâmă de realitate am eu în cărţile care mă însoţesc de-o viaţă? Câte mâini n-au refuzat să simtă tresărirea din pântec? Câte mâni n-au străpuns cu unelte perfide palpitul vieţii născânde?

Nu cred în „acel plus de frumuseţe pe care-l au faţă de prezent epocile trecute”, cum scria Zola în „Doctorul Pascal” (Editura Cartea Românească, București, 1975, pp. 21-22), ci, mai curând, în „cât de adânc era odinioară împletită brutalitatea în ţesătura existenţei cotidiene”, cum bine notează Steven Pinker în valorosul tom ce-l am lângă mine când scriu aceste rânduri – „Îngerii mai buni ai naturii noastre. De ce s-a diminuat violenţa” (Editura Publica, București, 2019, p. 25).

Mă întristez privindu-mi cărţile, suvenire firave ale trecutului. Un trecut în care omul își dorea să doarmă măcar o noapte fără teama că poate fi ucis în somn de o săgeată sau de explozia unei bombe. Un trecut în care fetele mâncau resturile rămase de la bărbaţii familiei... pe prispa casei.

Dar mă bucur că îmi pot întâmpina fetiţa într-o lume cu  pandemii, dar și cu poezii. O lume în care va putea să stea și în fruntea mesei, dacă va dori. O lume în care Diana Gabaldon a făcut pentru iatroistorie, pentru politici de gen și antropologie cât n-au făcut sute de universitari prin lucrările lor savante.