Este notoriu aspectul că, în epoca de după
Cernobîl, maladia canceroasă s-a multiplicat în peisajul românesc. Neoplasme cu
diferite localizări anatomice survin cu frecvenţă sporită, odată cu îmbătrânirea
populaţiei. Desigur, omul îşi caută remediul şi tratamentele în diverse aşezăminte
clinice de profil din ţară şi mai rar, în străinătate. Efectul acestor
tratamente nu este unul încurajator pentru speranţa de supravieţuire. Şi totuşi,
apar poveşti despre „fenomene vindicative“, împinse la extrem, atât din partea
familiei, cât şi din partea unor colegi medici, care, pentru a folosi un
eufemism, au învăţat medicina de pe internet.
Cazuri concrete de imposibilitate de
rezolvare a unor neoplazii, situaţii în care s-a solicitat externarea din
clinici de profil, se prezintă la UPU pentru… tratament. „Aşa ceva nu este
admis“, ameninţă familia revendicativ, consolată apoi de medicii din această
secţie, care promit că se va depune orice efort material sau financiar pentru
salvarea pacientului. Apoi, este anunţat medicul de gardă ATI, care stabileşte
situaţia limită între viaţă şi moarte, stadiul terminal de evoluţie a bolii
incurabile, neoplasmul bucal, bronhopneumonia de însoţire pe fondul evoluţiei
sepsisului. Parametrii cardio-circulatori sunt în curs de depreciere progresiv
ireversibilă. Altfel spus, lămureşte familia că pacientul mai are de trăit doar
câteva ore, nu zile!
Aparţinătorii insistă pentru internarea în
terapie intensivă a cazului terminal. Prudent din fire şi cunoscând atmosfera
general revendicativă din ţară a populaţiei contra medicilor, medicul solicită
semnătura de accept al tratamentului propus pe fişa pacientului informat. Menţionează
clar la rubrica prognostic: deces. Soţia semnează. Totul e bine şi frumos, până
când a survenit decesul inevitabil.
Încep revendicările: cum că pacientul nu a
primit cutare şi cutare medicament, că nu s-a făcut resuscitarea
cardiorespiratorie şi cerebrală, că pacientul a murit din neglijenţa celor care
l-au tratat. Deşi i se explică faptul că, în starea în care se afla
nefericitul, resuscitarea nu are indicaţie, fiica pacientului decedat nu se lasă.
Depune plângere penală la Poliţie. Comisarul care conduce ancheta solicită
declaraţie celor împricinaţi. Anestezistul detaliază calm circumstanţele morţii:
diagnosticul de neoplasm bucal formulat din clinică, externarea la cererea
familiei, insistenţa acesteia pentru internarea unei stări terminale în ATI,
criteriile de indicaţie şi contraindicaţie ale unei manevre de resuscitare. Ba
prezintă organului penal şi fişa de accept al pacientului informat, unde toate
punctele negative pentru evoluţia spre deces sunt consemnate sub semnătură. Soţia
semnatară declară însă că ea nu a semnat aşa ceva (evident de frica
represaliilor fiicei revendicative). Nimic din toate aceste argumente nu au
închis din start ancheta penală, care este în curs de desfăşurare.
Păi, să
stăm drept şi să judecăm. Codul Penal în vigoare exonerează medicul de
responsabilitate în cazul unei revendicări formulate faţă de conduita acestuia,
câtă vreme nu se poate reţine vinovăţia gestului (după noul Cod Penal, acceptul
victimei sau al reprezentantului legal este clauză de neimputabilitate).
Responsabilitatea este individuală. La fel, noul Cod Civil stipulează clar că,
în cazul în care un grup formează o parte revendicatoare, informarea unui
membru al grupului prezumă că toţi ceilalţi au fost informaţi.
Numai în România poate fi încălcată cu bună ştiinţă
norma legală stabilită în cele două coduri. Unde s-a ajuns în medicină?
Profesionistul de înaltă clasă medicală, care se ocupă cu sfera resuscitărilor
cardiorespiratorii şi cerebrale, trebuie să explice oricărei spălătorese din
stradă care sunt criteriile de resuscitare sau contraindicaţiile acestei
manevre, în cazul în care tatăl acesteia este adus externat din clinica de
profil cu un diagnostic incompatibil vital (neoplasm bucal) pe care s-a grevat
un şoc toxico-septic prin instalarea la domiciliu a unei bronhopneumonii? Unde
am ajuns cu ştiinţa medicală când, pentru orice revendicare ineptă, pe secţiile
coridorului ATI circulă, la două zile, câte un comisar de cercetări penale?
Când mai lucrăm?
Nu sunt un fan al comunismului, dar nu pot
ignora întrebarea crucială a lui Lenin: „Ce e de făcut?“. Se mai miră autorităţile
sanitare decidente că spitalele din ţară se depopulează de medici anestezişti?
Eu nu mă mir!
E bine că cei în drept se ocupă de fişe-chestionar
de satisfacţie a pacientului, după care va fi cuantificată activitatea fiecărui
medic. Pe când vom avea fişe de cuantificare a satisfacţiilor medicului
referitoare la comportamentul pacientului sau a presei? Totul pe fondul
neputinţei celor în drept de a corecta anomalia prin care, inclusiv la ora
actuală, medicii sunt plătiţi pentru orele de gardă după salariul de bază din
2009! Până când…?