Apariția în
România a clinicilor și spitalelor particulare m-a bucurat nu atât pentru mine,
cât pentru cei care se înghesuiau din zori pentru a obține un număr de ordine și
sprijineau pereții cu orele pentru a reuși să intre pe ușa unui cabinet. Și, ca
să fim onești, scăpam în sfârșit de maladia „atențiilor“ care bântuia la toate
nivelurile, de la ușa liftului și până la cea a sălilor de tratament sau de
operație. Pe scurt, speram într-o lăudabilă și imperios necesară ridicare a
standardelor asistenței medicale pe răvășitul nostru traseu spre o europenizare
reală. Numai că, în buna tradiție a spațiului nostru carpato-dunăreano-pontic,
năravurile de la stat au infestat și sectorul privat. Nu vorbesc despre
aparatură sau calitatea actului medical în sine, care sunt, de cele mai multe
ori, chiar foarte bune. Vorbesc de relațiile interumane, solicitudinea cu care
este tratat cel care plătește pentru a primi în schimb servicii civilizate.
Recent, am
apelat la compartimentul de Radiologie al unei clinici private cu mare ștaif
din capitala unui frumos județ de munte. Am căutat pe site-ul clinicii
programul medicului care mă interesa pentru interpretarea radiografiilor. Am
telefonat la numărul de contact indicat, dar acesta suna mereu ocupat. N-am
dezarmat și, având treabă prin apropiere, mi-am făcut drum și la respectiva
clinică recent renovată, semn că afacerea este rentabilă. Duduia de la recepție
mi-a răspuns din vârful buzelor că doamna doctor X este tot timpul acolo, atât
dimineața, cât și după-amiaza. Mi s-a părut puțin probabil ca doctorița în
cauză să lucreze zi lumină, drept pentru care m-am conformat programului
alternativ afișat pe site și m-am decis să revin a doua zi după-amiază. De data
aceasta m-au luat în primire doi juni care vorbeau ca niște automate, cu politețea
forțată a chelnerului care își înjură mușteriul în gând. După ce am prezentat
buletinul și am achitat contravaloarea prestației, m-am interesat dacă este
aglomerat și cum trebuie să procedez în continuare. Mi s-a răspuns laconic: Luați-o
la dreapta și veți vedea. Și am văzut – chiar prea multe.
La locul cu
pricina se aflau vreo opt persoane care așteptau răbdătoare cu paltoanele-n brațe.
Bănuiesc că pretenția de a avea o garderobă la vreme de iarnă li s-ar fi părut
respectivilor patroni exagerată, dar măcar la niște cuiere puteau să se
gândească. Având „expertiza“ dobândită mai demult la o clinică similară, unde
prezența pacientului era semnalată computerizat spre cabinetul Roentgen, iar
ulterior o doamnă doctor foarte amabilă îți traducea, cu radiografia în față,
termenii medicali în limbajul comun, am așteptat și aici să mă întrebe cineva
de sănătate.
Între timp, am
dedus din conversațiile celor din jur că, de fapt, majoritatea aștepta venirea
medicului de la cabinetul vecin, iar la „radiologie“ eram doar două persoane.
După vreo cincisprezece minute, a ieșit de la Radiologie o asistentă care a
înmânat o mapă cu radiografii vecinei mele de scaun, spunându-i că este cazul
să consulte un ortoped și a dispărut urgent pe ușa cabinetului. Fericită că
eram singura care mai rămăsese la rând, am așteptat fixând plină de speranță
acea ușă.
Eroare! Acolo
s-a postat un tip care-și făcea de lucru cu telefonul mobil. Brusc, a apărut
asistenta care a început să-l chestioneze ce vârstă are, ce înălțime și câte
kilograme, date pe care le nota pe o fișă proptită incomod de tocul ușii.
Departe de mine gândul de a considera că solicitarea cu glas tare, în public, a
acelor elemente ar însemna o încălcare a confidențialității actului medical
poruncită de Hipocrate, dar, când ești femeie și nu mai ai 18 ani, dorești ceva
mai multă discreție. Văzând că cel intervievat este gata să intre în cabinet,
am îndrăznit să ridic două degete și să-mi revendic „dreptul de preemțiune“. Am
fost întrebată dacă am dat buletinul colegului. În naivitatea mea și crezând că
este vorba despre colegul de la recepție, am spus că da, arătând bonul și un
petec de hârtie pe care cel care m-a înregistrat notase două semne criptice. De
unde să știu că mai exista un alt coleg căruia ar fi trebuit să-i dau din nou
buletinul, din moment ce nu mă luminase nimeni că așa trebuie procedat?!
Dialogul ionescian despre prezentarea sau neprezentarea buletinului s-a
repetat, după care, abia mascându-și disprețul față de neștiința mea și
vorbindu-mi ca unui copil tâmpit, drăgălașa asistentă m-a asigurat că pot aștepta liniștită,
deoarece dumnealor nu practică tratamente preferențiale.
Mai e necesar
să spun că tot acest teatru absurd, desfășurat spre amuzamentul celor prezenți,
putea fi evitat dacă cei de la recepție se oboseau să rostească o frază în
plus! Ajunsă după vreo alte zece minute în cabinet, lucrurile au luat o turnură
tragicomică. În timp ce clămpănea pe tastatura calculatorului, juna mi-a
ordonat scurt: „Dezbrăcați-vă!“. Eu, care venisem pentru genunchi, am întrebat
siderată de ce trebuie s-o fac. În momentul acela a apărut și colegul „maestru
de ceremonii“ care, sesizând eroarea, m-a poftit să urc pe masă. Am raportat
înălțimea de peste 80 de centimetri a respectivei mese la cei 156 ai mei și
mi-am declinat competența de a escalada obiectivul. Junele a adus o scară de
bibliotecă, total improprie mișcărilor pe care urma să le fac, dar nici nu i-a
trecut prin minte că ar fi putut să mă ajute în vreun fel.
Sunt convinsă
că, printr-o investiție mai puțin parcimonioasă, respectiva masă putea fi
echipată cu un mecanism care să permită reglarea înălțimii în funcție de
necesități, scutindu-i pe pacienții mai vârstnici de jenante exerciții de
echilibristică. Programul sportiv odată terminat, am întrebat cam cât durează
până ce mi se comunică diagnosticul. Mi s-a răspuns că vreo douăzeci de minute.
A durat bine peste jumătate de oră, timp în care am putut constata că listele
cu programări de la recepție erau total ignorate, iar accesul la medicii
diverselor cabinete se făcea în funcție de tupeul și știința de a se descurca
ale fiecăruia.
Evident că
angajarea unor asistente diminuează profitul, dar ar fi chiar imposibil ca
medicii să primească acea listă și să accepte să facă uz de ea. Dar ceea ce m-a
mirat și mai mult a fost un impozant buchet de trandafiri roșii adus de o
doamnă care, printr-un miracol numai de ea știut, a fost curând poftită, peste
rând, acolo unde avea treabă. Desigur, gestul de a-ți manifesta recunoștința cu
ajutorul florilor este unul elegant, dar, în același timp, dovedește că
balcanicul obicei al „stimulării“ prestatorului de servicii este încă profund
înrădăcinat în mentalul colectiv, iar simpla achitare a contravalorii consultației
nu este considerată a fi garantul unui tratament corect și civilizat.
Într-un final,
fără niciun fel de explicații sau recomandare, și fără s-o fi văzut măcar pe
doamna doctor pentru care optasem, am primit radiografiile și fila cu
diagnosticul. Probabil că atât se considera că merit să primesc pentru suma
achitată. M-am ajutat cu „savantul de renume mondial“ numit Internet! El mi-a
tălmăcit tot ce mă interesa. Dar dacă eram o femeie cu cel mult opt clase de la
Coada Lacului, cum m-aș fi descurcat?! Sau cum se descurcă cei care au probleme
locomotorii pentru a ajunge la cabinetul de ortopedie situat la etaj? Potrivit
normelor în vigoare, în mult lăudata clinică există un lift aflat în nemișcare și
care, dacă nu este un simplu exponat, funcționează potrivit unui regulament de
ordine interioară pe care nu am reușit să-l descifrez. În schimb, am văzut
numeroase persoane în vârstă care gâfâiau și abia se târau urcând și coborând
scările – excelent exemplu privind considerația pe care o are administrația
acelei clinici față de pacientul plătitor, cu atât mai mult cu cât acesta vine
mânat de suferință.
Toate cele
relatate par lucruri minore, dar, datorită lor, am ajuns să-i înțeleg pe cei
care optează să se trateze pe alte meleaguri, chiar dacă sunt adesea acuzați de
snobism, sub cuvânt că există și în România medici foarte buni. Într-adevăr,
există mai prin toată țara, nu doar la București, dar, din păcate, competența
lor este păgubos gestionată – atât în detrimentul bunului renume al breslei
medicale, cât și în detrimentul pacienților. Dar mai ales al acestora din urmă!
