Autentificare

Dacă ești abonat medichub.ro, autentificarea se face cu adresa de E-mail și parola pe care le utilizezi pentru a intra în platformă.
Abonează-te la „Viața medicală” ca să ai acces la întreg conținutul săptămânalului adresat profesioniștilor din Sănătate!

Căutare:

Căutare:

Acasă  »  OPINII

Pacient în România

Viața Medicală
Doina RUSU vineri, 25 martie 2016
     Apariția în România a clinicilor și spitalelor particulare m-a bucurat nu atât pentru mine, cât pentru cei care se înghesuiau din zori pentru a obține un număr de ordine și sprijineau pereții cu orele pentru a reuși să intre pe ușa unui cabinet. Și, ca să fim onești, scăpam în sfârșit de maladia „atențiilor“ care bântuia la toate nivelurile, de la ușa liftului și până la cea a sălilor de tratament sau de operație. Pe scurt, speram într-o lăudabilă și imperios necesară ridicare a standardelor asistenței medicale pe răvășitul nostru traseu spre o europenizare reală. Numai că, în buna tradiție a spațiului nostru carpato-dunăreano-pontic, năravurile de la stat au infestat și sectorul privat. Nu vorbesc despre aparatură sau calitatea actului medical în sine, care sunt, de cele mai multe ori, chiar foarte bune. Vorbesc de relațiile interumane, solicitudinea cu care este tratat cel care plătește pentru a primi în schimb servicii civilizate.
     Recent, am apelat la compartimentul de Radiologie al unei clinici private cu mare ștaif din capitala unui frumos județ de munte. Am căutat pe site-ul clinicii programul medicului care mă interesa pentru interpretarea radiografiilor. Am telefonat la numărul de contact indicat, dar acesta suna mereu ocupat. N-am dezarmat și, având treabă prin apropiere, mi-am făcut drum și la respectiva clinică recent renovată, semn că afacerea este rentabilă. Duduia de la recepție mi-a răspuns din vârful buzelor că doamna doctor X este tot timpul acolo, atât dimineața, cât și după-amiaza. Mi s-a părut puțin probabil ca doctorița în cauză să lucreze zi lumină, drept pentru care m-am conformat programului alternativ afișat pe site și m-am decis să revin a doua zi după-amiază. De data aceasta m-au luat în primire doi juni care vorbeau ca niște automate, cu politețea forțată a chelnerului care își înjură mușteriul în gând. După ce am prezentat buletinul și am achitat contravaloarea prestației, m-am interesat dacă este aglomerat și cum trebuie să procedez în continuare. Mi s-a răspuns laconic: Luați-o la dreapta și veți vedea. Și am văzut – chiar prea multe.
     La locul cu pricina se aflau vreo opt persoane care așteptau răbdătoare cu paltoanele-n brațe. Bănuiesc că pretenția de a avea o garderobă la vreme de iarnă li s-ar fi părut respectivilor patroni exagerată, dar măcar la niște cuiere puteau să se gândească. Având „expertiza“ dobândită mai demult la o clinică similară, unde prezența pacientului era semnalată computerizat spre cabinetul Roentgen, iar ulterior o doamnă doctor foarte amabilă îți traducea, cu radiografia în față, termenii medicali în limbajul comun, am așteptat și aici să mă întrebe cineva de sănătate.
     Între timp, am dedus din conversațiile celor din jur că, de fapt, majoritatea aștepta venirea medicului de la cabinetul vecin, iar la „radiologie“ eram doar două persoane. După vreo cincisprezece minute, a ieșit de la Radiologie o asistentă care a înmânat o mapă cu radiografii vecinei mele de scaun, spunându-i că este cazul să consulte un ortoped și a dispărut urgent pe ușa cabinetului. Fericită că eram singura care mai rămăsese la rând, am așteptat fixând plină de speranță acea ușă.
     Eroare! Acolo s-a postat un tip care-și făcea de lucru cu telefonul mobil. Brusc, a apărut asistenta care a început să-l chestioneze ce vârstă are, ce înălțime și câte kilograme, date pe care le nota pe o fișă proptită incomod de tocul ușii. Departe de mine gândul de a considera că solicitarea cu glas tare, în public, a acelor elemente ar însemna o încălcare a confidențialității actului medical poruncită de Hipocrate, dar, când ești femeie și nu mai ai 18 ani, dorești ceva mai multă discreție. Văzând că cel intervievat este gata să intre în cabinet, am îndrăznit să ridic două degete și să-mi revendic „dreptul de preemțiune“. Am fost întrebată dacă am dat buletinul colegului. În naivitatea mea și crezând că este vorba despre colegul de la recepție, am spus că da, arătând bonul și un petec de hârtie pe care cel care m-a înregistrat notase două semne criptice. De unde să știu că mai exista un alt coleg căruia ar fi trebuit să-i dau din nou buletinul, din moment ce nu mă luminase nimeni că așa trebuie procedat?! Dialogul ionescian despre prezentarea sau neprezentarea buletinului s-a repetat, după care, abia mascându-și disprețul față de neștiința mea și vorbindu-mi ca unui copil tâmpit, drăgălașa asistentă  m-a asigurat că pot aștepta liniștită, deoarece dumnealor nu practică tratamente preferențiale.
     Mai e necesar să spun că tot acest teatru absurd, desfășurat spre amuzamentul celor prezenți, putea fi evitat dacă cei de la recepție se oboseau să rostească o frază în plus! Ajunsă după vreo alte zece minute în cabinet, lucrurile au luat o turnură tragicomică. În timp ce clămpănea pe tastatura calculatorului, juna mi-a ordonat scurt: „Dezbrăcați-vă!“. Eu, care venisem pentru genunchi, am întrebat siderată de ce trebuie s-o fac. În momentul acela a apărut și colegul „maestru de ceremonii“ care, sesizând eroarea, m-a poftit să urc pe masă. Am raportat înălțimea de peste 80 de centimetri a respectivei mese la cei 156 ai mei și mi-am declinat competența de a escalada obiectivul. Junele a adus o scară de bibliotecă, total improprie mișcărilor pe care urma să le fac, dar nici nu i-a trecut prin minte că ar fi putut să mă ajute în vreun fel.
     Sunt convinsă că, printr-o investiție mai puțin parcimonioasă, respectiva masă putea fi echipată cu un mecanism care să permită reglarea înălțimii în funcție de necesități, scutindu-i pe pacienții mai vârstnici de jenante exerciții de echilibristică. Programul sportiv odată terminat, am întrebat cam cât durează până ce mi se comunică diagnosticul. Mi s-a răspuns că vreo douăzeci de minute. A durat bine peste jumătate de oră, timp în care am putut constata că listele cu programări de la recepție erau total ignorate, iar accesul la medicii diverselor cabinete se făcea în funcție de tupeul și știința de a se descurca ale fiecăruia.
     Evident că angajarea unor asistente diminuează profitul, dar ar fi chiar imposibil ca medicii să primească acea listă și să accepte să facă uz de ea. Dar ceea ce m-a mirat și mai mult a fost un impozant buchet de trandafiri roșii adus de o doamnă care, printr-un miracol numai de ea știut, a fost curând poftită, peste rând, acolo unde avea treabă. Desigur, gestul de a-ți manifesta recunoștința cu ajutorul florilor este unul elegant, dar, în același timp, dovedește că balcanicul obicei al „stimulării“ prestatorului de servicii este încă profund înrădăcinat în mentalul colectiv, iar simpla achitare a contravalorii consultației nu este considerată a fi garantul unui tratament corect și civilizat.
     Într-un final, fără niciun fel de explicații sau recomandare, și fără s-o fi văzut măcar pe doamna doctor pentru care optasem, am primit radiografiile și fila cu diagnosticul. Probabil că atât se considera că merit să primesc pentru suma achitată. M-am ajutat cu „savantul de renume mondial“ numit Internet! El mi-a tălmăcit tot ce mă interesa. Dar dacă eram o femeie cu cel mult opt clase de la Coada Lacului, cum m-aș fi descurcat?! Sau cum se descurcă cei care au probleme locomotorii pentru a ajunge la cabinetul de ortopedie situat la etaj? Potrivit normelor în vigoare, în mult lăudata clinică există un lift aflat în nemișcare și care, dacă nu este un simplu exponat, funcționează potrivit unui regulament de ordine interioară pe care nu am reușit să-l descifrez. În schimb, am văzut numeroase persoane în vârstă care gâfâiau și abia se târau urcând și coborând scările – excelent exemplu privind considerația pe care o are administrația acelei clinici față de pacientul plătitor, cu atât mai mult cu cât acesta vine mânat de suferință.
     Toate cele relatate par lucruri minore, dar, datorită lor, am ajuns să-i înțeleg pe cei care optează să se trateze pe alte meleaguri, chiar dacă sunt adesea acuzați de snobism, sub cuvânt că există și în România medici foarte buni. Într-adevăr, există mai prin toată țara, nu doar la București, dar, din păcate, competența lor este păgubos gestionată – atât în detrimentul bunului renume al breslei medicale, cât și în detrimentul pacienților. Dar mai ales al acestora din urmă!

Abonează-te la Viața Medicală

Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața medicală”, săptămânalul profesional, social și cultural al medicilor și asistenților din România!
Avem două tipuri de abonamente anuale:
• Tipărit + digital – 180 de lei
• Digital – 115 lei

Prețul include TVA și taxele poștale de expediere a ziarului.
Titularii abonamentelor pe 12 luni sunt creditați astfel de:
• Colegiul Medicilor Dentiști din România – 5 ore de EMC
• Colegiul Farmaciștilor din România – 10 ore de EFC
• OBBCSSR – 7 ore de formare profesională continuă
• OAMGMAMR – 5 ore de EMC