În cel mai recent episod, scandalul infecţiilor cu MRSA de la maternitatea Giulești l-a făcut pe unul dintre prietenii mei să exclame: „Băi nene, ce-a fumat omul ăsta?” – referinţă directă la alunecările lirice ale coordonatorului administrativ al spitalului, nomina sunt odiosa. Între timp, numărul internărilor cu copii simptomatici crește, la fel și angoasa celor care, vrând-nevrând, trebuie să se intersecteze cu medicina fabricată în România.
Spun „fabricată” ca să fac distincţie între fabrică și practică. Când vine vorba de practică, vorbim de ghiduri, protocoale și artă medicală. Când vorbim de fabrică, vorbim de reguli și regulamente. Dacă de practică se ocupă personalul medical, de fabrică se ocupă propitarul, aici combinaţia curioasă în România dintre „primărie, prefectură și popa Pripici”.
Managerul de spital, ca specie birocratică, a ajuns să fie ciuca scandalurilor în ultimul deceniu, de multe ori confundat cu popa Pripici. El, ca om, nu e un infractor sui generis. Dar ceea ce i se cere este să păstreze o gloabă în stare de funcţionare, iar asta-l transformă în potenţial infractor. Această gloabă, instituţia hospitalieră, e la rându-i o veritabilă gaură prin care periodic banii se scurg și în alte buzunare decât cele cinstit arvunite. O căciulă fură altă căciulă, o mână o spală pe alta și amândouă obrazul, ocazional cu stafilococ.
Fapt este că nu te poţi atinge de ei, de manageri. Au parte de protectoratul bazinetului politic, sunt numiţi pe sprânceană, rindeluiţi atent de mafia concursurilor și a proiectelor trase la indigo, a grilelor completate pe neve și a cumetriilor îndelung șlefuite de-a lungul timpului. Faptul că astăzi vine ministrul sănătăţii și se încruntă maiestuos la unii dintre ei ţine de bomfâsul instituţional cutumial. Știu cu toţii că, de fapt, e o scenetă care musai trebuie să se desfășoare acum, cât e subiectul cald, așteptând să se răcească. Odată răcit, se întoarce toată lumea la treburile obișnuite, anume prășitul și cârpitul.
Maternitatea Giulești e infectă și niciun dezinfectant n-o poate lustrui. Huma, pereţii, treptele sunt îmbibate în 80 de ani de când a fost dată în folosinţă. Bacteriile plurirezistente la antibiotice ajung să populeze astfel de clădiri pretutindeni în lume. E motivul pentru care oamenii dărâmă și construiesc centre noi. Dar noi, nu. Noi mai dăm o bidinea, mai încruntăm o sprânceană, mai perorăm aiurea despre diverse fumete și fumigene. Și-apoi continuăm în latrina asta de organizaţie care continuă să nască pui vii, pe care-i hrănim cu lapte.