Politica
nu e doar bârfa goală de la televizoare. Şi nici doar dorinţa de putere şi
pofta de bani a unor oameni. Politica nu este şi nu poate fi tratată cu un
„nu-mi pasă“ sau cu „ei cu ale lor, noi cu ale noastre“. Pentru că şi într-o
ţară cum e România, unde breasla politică excelează în hoţie şi incompetenţă,
politica rămâne arta de a guverna cetatea. Iar când această artă este
practicată greşit, în urmă rămân cruci. Cruci reale sub care stau victime
concrete.
Din
ultimul raport OECD „Health at a Glance 2014“, mi-au sărit în ochi trei
subiecte. La toate România stă foarte prost şi niciunul nu se datorează unui
ghinion cosmic de care să fi fost lovit neamul nostru. Nu suntem nici ţara cu
cel mai dificil şi muntos teren din Europa. Nici cea cu cele mai puţine
televizoare sau cu cea mai proastă conexiune la internet. Şi nici ţara cu cele
mai multe şi izolate sate. Dar cu toate acestea suntem ţara cu cele mai
numeroase accidente rutiere mortale, cu cea mai crescută mortalitate în
cancerul de col uterin şi cu cea mai crescută mortalitate infantilă. La un
sfert de secol de la căderea comunismului, întrebarea nu mai poate fi cum de am
ajuns aici? Ci cum de suntem tot aici, pe acelaşi ultim loc?
Statisticile privind cancerul de col uterin provin din 2012 şi ştim cu
toţii că rata crescută a mortalităţii se datorează în primul rând detectării
întârziate a modificărilor celulare de la nivelul colului. Într-adevăr, conform
studiului invocat, România rămâne ţara cu cele mai slabe programe de screening
al cancerului de col uterin, cancerului de sân şi a celui colorectal. În cazul
cancerului cervical avem o situaţie excepţional de proastă: de trei ori mai
puţine femei monitorizate decât media UE şi aproape de două ori mai puţine
decât următoarele ţări din clasament: Ungaria şi Slovacia. Până şi bulgarii,
eternul nostru etalon codaş-comparativ, stau mult mai bine decât noi cu 46,8%
femei monitorizare faţă de doar 14,6% în România.
Prevenirea cancerului cervical, prin monitorizare, nu este costisitoare.
Aşadar, guvernanţii nu pot invoca în acest caz lipsa fondurilor. În 2012 a fost
derulat un program naţional de screening pe o perioadă de 5 ani, finanţat prin
transfer din fondurile plătite de asiguraţi. 66 de milioane de lei au fost alocate
în 2012 pentru acest program. Trei ani mai târziu, fondurile scăzuseră de 5
ori, fiind alocate 13 milioane de lei (cifrele provin din declaraţii publice
ale miniştrilor sănătăţii la momentul respectiv). Dar nu pentru că rezultatele
monitorizării ar fi fost excelente. Nici vorbă: dacă în 2012 guvernul României
anunţa că până în 2017 şase milioane de femei vor fi monitorizate, în aprilie
2014 doar pentru 606.132 se întâmplase asta. Adică de două ori mai puţin decât
era programat.
Involuţia a continuat, cu o blocare a programului în vara acestui an din
cauza subfinanţării, monitorizarea fiind reluată în toamnă. Mai rău (da, se
poate mai rău), există judeţe unde o treime din medicii de familie nu sunt
înscrişi în acest program, deşi primesc 15 lei doar pentru a-i explica
pacientului de ce e bine să-şi facă un test Papanicolau. Programe de
monitorizare centrală a datelor colectate încă nu există, deşi în unele regiuni
medicii s-au organizat singuri şi au achiziţionat softurile necesare.
Concluzia: una din cele mai importante probleme de sănătate publică ale
României poate fi rezolvată fără o investiţie financiară considerabilă, dar cu
o investiţie de organizare şi timp consistentă. Cu alte cuvinte, autorităţile
pot salva concret vieţi, dacă oferă bunăvoinţă şi ceva inteligenţă. Dar şase
femei mor în continuare zilnic în România din cauza cancerului cervical. Câte
dintre aceste şase cruci se datorează guvernanţilor?
În
fiecare an, când conduc de Crăciun spre casa părinţilor, trec pe lângă cel
puţin un accident urât. Nicăieri nu am văzut atâtea cruci pe marginea şoselelor
ca în România. De sărbători conduc cu frică, o frică justificată pentru viaţa
mea. Căci suntem oficial ţara cu cel mai letal trafic rutier din Europa. La noi
mor de patru ori mai mulţi oameni pe şosele decât în Anglia. Iar raportul OECD
menţionează clar că scăderea acestui fenomen depinde de creşterea calităţii
şoselelor.
Autostrăzile costă, dar niciodată România nu a mai avut atât de mulţi
bani gratuiţi la dispoziţie, bani veniţi direct de la Uniunea Europeană,
destinaţi special construirii de autostrăzi. Cu toate acestea, 2014 este anul
cu cei mai puţini kilometri de autostradă deschişi circulaţiei din ultima
perioadă: doar 56. Sub oblăduirea lui Dan Şova, fostul ministru în sarcina căruia
au stat noile autostrăzi ale României în ultimii ani, strategia naţională de
construire a autostrăzilor s-a schimbat, proiectele prioritare europene fiind
ignorate, mai multe licitaţii au fost întârziate luni întregi şi termenele de
finalizare au fost în repetate rânduri nerespectate. Desigur, nu este doar
răspunderea ministrului Şova, ci şi a tuturor celorlalţi miniştri ai
transporturilor din ultimul deceniu. România are astăzi aproximativ 800 de
kilometri de autostradă. Restul sunt drumuri naţionale cu multe cruci pe
margini. Câte dintre ele se datorează şi guvernanţilor?
Proasta calitate a şoselelor este şi unul dintre factorii care menţin
România pe locul întâi la capitolul mortalitate infantilă. Deşi în ultimele
decenii situaţia s-a îmbunătăţit, evoluţia nu este suficient de rapidă:
Ungaria, Polonia, Croaţia, Portugalia, Italia, Slovenia, sunt doar câteva
dintre ţările care au reuşit să-şi reducă mult mai eficient decât România
mortalitatea infantilă. Toate aceste ţări au şosele mult mai bune decât ale
României, o ţară în care 45% din populaţie trăieşte la sat şi întâmpină
greutăţi în a accesa serviciile medicale.
În
prezent, în sate sunt de şapte (!) ori mai puţini medici decât în oraşe. O
treime din mamele de la ţară nu au fost controlate niciodată de un ginecolog pe
perioada sarcinii, principalele motive invocate fiind absenţa cabinetelor
medicale specializate din localitatea de reşedinţă şi lipsa banilor (sursa:
Raport despre starea de sănătate a mamei din mediul rural, World Vision). Lipsa
banilor este invocată, deşi asistenţa medicală ar trebui să fie gratuită pentru
orice gravidă.
Cauzele acestei situaţii sunt mai complexe, dar ministerul sănătăţii are
la îndemână câteva instrumente prin care ar putea produce rapid schimbări
benefice: stimularea financiară consistentă a medicilor care lucrează în rural,
încurajarea modelelor de asistenţă medicală comunitară, creşterea rolului şi
prezenţei moaşelor la sate. Multe, multe măsuri ar putea fi luate, dar nu
guvernanţii sunt cei mai eficienţi în acest domeniu, ci organizaţiile
non-guvernamentale specializate, de pildă Salvaţi Copiii. Însă aceste
organizaţii au puterea de a realiza doar intervenţii punctuale până ce Guvernul
va binevoi să pună în aplicare câteva dintre măsurile enunţate mai sus. Până
atunci, nouă bebeluşi dintr-o mie mor anual în România, mai mult decât dublul
mediei europene. Câte dintre aceste tragedii se datorează guvernanţilor?
Politica este arta de a guverna cetatea, iar când această artă este
practicată prost, în urmă rămân cruci. Prea multe cruci.
