Autentificare
Dacă ești abonat medichub.ro, autentificarea se face cu adresa de E-mail și parola pe care le utilizezi pentru a intra în platformă.
Abonează-te la „Viața medicală” ca să ai acces la întreg conținutul săptămânalului adresat profesioniștilor din Sănătate!
#DinRecunostinta
Căutare:
Căutare:
Acasă  »  ACTUALITATE  »  OPINII

Ortopedia ˜ Ortopedia pediatrică

Viața Medicală
Prof. dr. Dinu M. ANTONESCU vineri, 11 decembrie 2009

Iniţial, ortopedia se adresa îngrijirii diformităţilor copilului. Este bine cunoscut că termenul de ortopedie provine de la două cuvinte greceşti, orthos care înseamnă drept, fără diformitate, şi paideion care înseamnă copil. Numele a fost dat în 1741 de către Nicholas Andry de Boisregard (1658–1747)*, profesor la Universitatea din Paris şi decan al Facultăţii de Medicină, în celebra sa carte „L’Orthopédie ou l’art de prévenir et corriger dans les enfants les difformités du corps, le tout par des moyens ŕ la portée des Peres et des Meres et de toutes les Personnes qui ont des Enfants a élever“ (sublinierea noastră). (...)

De la Andry ne-a rămas şi aspectul preventiv alături de cel curativ al ortopediei. De asemenea, tot lui i se datorează şi simbolul ortopediei, reprodus de cunoscuta ilustraţie care reprezintă un copac legat de un tutore care să-i asigure creşterea dreaptă.
   Jean-André Venel (1740–1791) este primul care a creat, în 1780, la Orbe, Cantonul Vaud, Elveţia, un Institut de Ortopedie pentru a trata diformităţile copilului. Este primul spital specializat în acest domeniu din lume.      
   Tratatul lui Ombrédanne şi Mathieu („Traité de Chirurgie Orthopédique“, Masson, Paris, 1937) – „biblia“ din acea perioadă a specialităţii, se adresa şi el preponderent patologiei copilului, deşi Louis Ombrédanne (1871–1956) a creat prima catedră de ortopedie a adultului în Franţa.
   Prin dezvoltarea ei progresivă, ortopedia a cuprins şi patologia aparatului locomotor al adultului, fără a se despărţi de îngrijirea diformităţilor osteoarticulare ale copilului. Ea s-a despărţit de chirurgia generală. Cu timpul, cunoştinţele specialităţii au devenit atât de abundente, încât a apărut necesitatea de a îmbrăţişa numai un aspect mai restrâns al acesteia. Au apărut specializări în domenii precum: chirurgia mâinii, chirurgia spinală, ortopedia oncologică, artroscopia, ortopedia pediatrică, chirurgia piciorului, chirurgia membrului superior etc., fiecare cu particularităţile ei, cu societăţile ei ştiinţifice şi cu prezenţe active la congresele naţionale şi internaţionale de ortopedie. În pofida particularităţilor ce caracterizează fiecare din aceste domenii, ele au în comun principiile care stau la baza patologiei aparatului locomotor, indiferent de localizare, vârstă (copil, adult sau vârstnic) sau afecţiune. Aceste principii, complet diferite de cele ale chirurgiei generale (riscul mai mare de infecţie, dificultatea tratării infecţiei sistemului osos, posibilitatea cronicizării ei, necesitatea unor măsuri draconice de asepsie, reacţiile osului la agresiunile externe, necesitatea recuperării etc.) au făcut să nu se creeze tot atâtea specialităţi independente câte domenii de specializare au apărut în ortopedie şi traumatologie. Formarea ortopedului trebuie să fie unică şi, după ce a trecut prin toate serviciile în care se practică diferite domenii ale ortopediei şi traumatologiei, el îl va alege pe acela căruia doreşte să i se dedice. Aceasta explică de ce în Uniunea Europeană nu există specialitatea independentă de ortopedie şi traumatologie pediatrică. Există numeroase spitale de copii, în care fiinţează secţii de ortopedie pediatrică, există catedre de ortopedie pediatrică renumite, dar toate în cadrul ortopediei care se adresează atât copiilor, cât şi adulţilor.
   În România, specialitatea de chirurgie şi ortopedie pediatrică s-a separat de chirurgia generală prin înfiinţarea, la Bucureşti, în 1874, a unei secţii de chirurgie pediatrică sub conducerea profesorului Gr. Romniceanu, în primul spital de copii deschis în 1858. În 1886, se inaugurează un nou spital de copii, construit de Eforia Spitalelor Civile, pe locul actualului Spital „Grigore Alexandrescu“, în care, în 1914, ia fiinţă prima Clinică de Chirurgie şi Ortopedie infantilă din ţară, sub conducerea profesorului Ion Bălăcescu. Chirurg general de formaţie, elev şi colaborator al profesorului Thoma Ionescu, profesorul Ion Bălăcescu măreşte clinica, apoi, în 1935, o transformă în institut cu 132 de paturi în care tratează şi copii şi adulţi (imaginează un procedeu de tratament pentru hallux valgus recunoscut pe plan mondial ca procedeul Loison-Bălăcescu-Juvara). Toţi cei care au urmat la conducerea clinicii (profesorul Al. Cosăcescu, profesorul Dumitru Vereanu, profesorul Mircea Socolescu) au făcut chirurgie şi ortopedie pediatrică. Cele două specialităţi chirurgicale pediatrice au rămas vreme îndelungată împreună, în toate serviciile din ţară, separarea în două specialităţi independente făcându-se recent. În România, seniorii care practică astăzi ortopedia şi traumatologia pediatrică provin din specialitatea de chirurgie şi ortopedie pediatrică.
   Ortopedia adultului a fost separată de chirurgia generală a adultului în 1921, prin plecarea, pe atunci, a conferenţiarului Al. Rădulescu din Clinica de Chirurgie a profesorului Iacobovici şi prin crearea Spitalului de Ortopedie şi Tuberculoză „Regina Maria“ din Cluj. De atunci, ortopedia adultului s-a dezvoltat independent de chirurgia generală, atât ca specialitate, cât şi ca formare a specialiştilor. Aceasta explică de ce aspecte ale ortopediei pediatrice au fost modernizate de ortopezii de adulţi (renunţarea la reducerea displaziei luxante de şold prin metoda Lorenz şi adoptarea reducerii ei progresive prin tracţiune continuă de către profesorul Aurel Denischi şi profesorul Oleg Medrea, tratamentul chirurgical al scoliozelor prin instrumentaţie Harrington început de dr. Simionescu de la Hunedoara şi popularizat de profesorul Denischi şi profesorul Medrea, introducerea instrumentaţiei segmentare în tratamentul scoliozelor de către subsemnatul).
   Dorinţa de a ne apropia de legislaţia medicală a Uniunii Europene a determinat Ministerul Sănătăţii să adopte, fără să consulte comisia de specialitate, nomenclatorul specialităţilor din Uniunea Europeană, în care nu există specialitatea de ortopedie şi traumatologie pediatrică. Această desfiinţare a specialităţii independente nu este echivalentă cu dispariţia secţiilor de specialitate din spitalele de copii sau a catedrelor de la universităţile de medicină. Se unifică numai formarea celor care vor lucra în diversele domenii ale ortopediei. Programul de pregătire prin rezidenţiat, propus de Comisia de Ortopedie şi aprobat de Ministerul Sănătăţii, cuprinde, pe lângă anul de chirurgie generală (necesar pentru formarea deprinderilor chirurgicale), pe lângă anul specialităţilor de graniţă (câte trei luni de chirurgie plastică, chirurgie toracică, neurochirurgie şi chirurgie vasculară), patru ani de ortopedie, din care anul IV de rezidenţiat este închinat (obligatoriu) ortopediei pediatrice. În ultimul an, rezidentul îşi poate alege serviciul de ortopedie în care doreşte să-şi facă instruirea. Aceastacreează şi o competiţie între clinici, pentru că rezidentul va alege cu siguranţă pe aceea care îi oferă mai multe şanse de pregătire teoretică şi practică. Nimic nu îl poate împiedica pe rezidentul care în anul IV s-a îndrăgostit de ortopedia pediatrică să-şi aleagă în ultimul an un serviciu cu această specializare. Această programă de pregătire mi se pare că le dă viitorilor ortopezi o mai mare posibilitate de alegere, atât în funcţie de dorinţele proprii, cât şi de disponibilitatea diferitelor servicii.
   În privinţa plecărilor peste hotare a celor mai buni rezidenţi sau specialişti, din toate specialităţile, acestea nu se vor rezolva decât atunci când sistemul medical românesc le va oferi tinerilor condiţii de lucru, de formare şi de promovare, precum şi condiţii materiale optime. Este o provocare la care ar trebui să răspundă cât mai grabnic societatea românească. Specialiştii în ortopedie pediatrică au plecat şi înainte, şi după desfiinţarea specialităţii, dar ei se lovesc în Uniunea Europeană de faptul că nu li se recunoaşte o specialitate pe care Uniunea nu o are. Ei sunt obligaţi să dea şi examen de specialist ortoped pentru a li se recunoaşte specialitatea.
   Dacă îmi este îngăduit să am o opinie, nu dispariţia din Nomenclatorul specialităţilor medicale a ortopediei pediatrice este cauza deficienţelor reale semnalate de săptămânalul „Viaţa medicală“, ci starea actuală a sistemului medical românesc.

*Nicholas Andry de Boisregard (1658, Lyon – 13 mai 1747, Paris), a fost nu numai medic, dar şi homme de lettre franÎais. Deşi este creatorul cuvântului „ortopedie“, el e considerat şi „le pčre de la
parasitologie“, fiind supranumit „le docteur Vermineux“. Lucrarea
„L’Orthopédie ou l’Art de prévenir et de corriger dans les enfants les difformités du corps“ a apărut în două volume, în 1741. (N. red.)


Abonament VM 600x600-01 v3b

Abonează-te la Viața Medicală

Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața Medicală”, săptămânalul profesional, social și cultural al medicilor și asistenților din România!
Până la 31 decembrie 2020, ai reducere la prețul abonamentului pe 12 luni și ceva în plus:
  • Tipărit + digital – 160 de lei
  • Digital – 103 lei
Titularii abonamentelor pe 12 luni sunt creditați astfel de:
  • Colegiul Medicilor Stomatologi din România – 5 ore de EMC
  • Colegiul Farmaciștilor din România – 10 ore de EFC
  • OBBCSSR – 7 ore de formare profesională continuă
  • OAMGMAMR – 5 ore de EMC
Află mai multe informații despre oferta de abonare.