Versatilitate.
Învață să o respecți dacă vrei să o combați cu succes. Ne-am obișnuit, din timp
imemorial, să ne desenăm liderul, păstorul de oi, drept mare mediocru. Pe cât
de mic la stat, pe-atât de mititel la sfat. E deja plictisitor cât de
previzibil e discursul dizidentului (și da, periodic ajung să mă plictisesc de
mine însumi gândindu-mă la asta) vizavi de prostia sau incompetența celui de
deasupra-i. I s-a spus principiul Peter sau cum de-ajung oamenii să urce scara
succesului până-și ating maximul incompetenței. Când nu ne plângem, râdem.
Ministrul X a gângăvit-o cu sârg. Ministrul Y aduna mere cu pere și-i dădeau
chifle. Numai bine ce-am scăpat de el și-a apărut Z. Z promitea. Lui Z i-am dat
încredere (și oare ce-o spune asta despre noi). Ce-a făcut Z cu ea? Zero.
În fiecare zi,
România medicală speciază noi forme de viață culturală. Oameni cu idei. Oameni
cu valori. Oameni cu morală. Într-o lume cu merit și kratos, ei sunt
oamenii care s-ar înălța, ca în mitologia grecilor, spre culmile eroismului.
Dar de ce n-ajung acolo? Au mâncat sticlă când erau mici? Chiar așa invizibili
sunt? Propun că nu sunt invizibili. Propun că nu sunt interesanți. În timp ce
mediocrii da.
Despre
ascensiunea mediocrului către vârf, Freud scrie că obligatoriu se întâmplă,
pentru că noi toți delegăm o parte din pornirile noastre oedipiene narcisice
aceluia care pare dovedibil, să-i zicem asasinabil, oponentul perfect, doar ca
mai apoi să-i suflăm, în grup, la pupă, în timp ce el urcă până acolo unde
ne-am fi dorit în tot acest timp să ajungem. Dar, de vreme ce nu, continuăm să
cârtim. Cârtitul e cathartic. Cât timp e tembelul la manșă, paradoxal, ne
simțim mai bine.
Mediocrul e
adaptabil. Mediocrul, vorba răposatului meu asistent de anatomie, are – spre
deosebire de tine – mintea odihnită. El nu face multitasking. În schimb, e mult
mai priceput ca tine la zerotasking. E suficient de deștept să știe că
nu știe, și-atunci delegă. Nu e înțelept, n-are nevoie de pro- și metaanalize.
N-are preocuparea savantului, ci iscusința farsorului. Ei și ce dacă trebuie să
trișăm, să o luăm prin miriște, dacă ajungem de la A la B? Culmea e că nici
măcar destinația nu-l preocupă. Mediocrul știe să cadă. Că nu cade de sus. Când
strigă hopa, suspină Mitică. Și Mitică ești tu. Și-apoi el are ceva ce tu nu
ai. Știe să negocieze. Tu doar l-ai citit pe Arghezi. El l-a pus în practică
inginerește. De Sfânta Vineri. Tu scrii și vorbești, trudești și te bucuri de
bine. Mediocrul nu se bucură, e doar un om pe-un munte. Tu vezi peisajul. El
trăiește panta. Spre deosebire de tine, geniu ratat, el e o chinezărie reușită.
N-are estetica unui megalodon. Șobolan cum e, supraviețuiește.
Te întrebi cum
de-a ajuns licheaua aia șeful tău? Simplu. Niște deștepți, la fel de deștepți
ca tine, s-au gândit că, dacă pun un mediu la manivelă, vor putea să-și atingă
diverse vise medii mai ușor. Azi un mediu, mâine-o medie, poimâine v-ați trezit
cu toții patronați de ei. Doar că ei, spre deosebire de voi, piramide de
înțelepciune și aplomb, colaborează mai bine. Râdeți de gramatica lor
aproximativă? E mai eficace sintactic. Cui îi pasă de scop? Mediocrul e
fascinat de mijloace. El nu e ca tine, foarte bun sau cel mai bun. E suficient
de bun și-i mai rămân resurse și pentru mâine.
De departe cei
mai pocniți miniștri ai sănătății au fost chiar cei care promiteau. Cei care
stăteau pe-un IQ dolofan cât girul supramarginal. Eșecul nostru, al doctorilor
categoria opincă, e că avem capete prea mari, minte prea multă, spirit de
echipă nulificat de propria impresie de importanță. Și-apoi continuăm să
credem, infantil, că omul sfințește locul. Excepții există, dar regula e că
omul e cheltuibil și facultativ. Vom avea o medicină bună când va funcționa și
cu polivalenți, și cu monovalenți. Când mersul lucrurilor n-o să ceară o mână
de geniu să acționeze scripetele, când vom ieși din epoca vaporului cu aburi
și-a minții providențiale. Stupoarea celor care-așteaptă, cerșetor cu mâna
întinsă, să le mângâie careva mândria rănită, e că între timp jocul s-a
schimbat. Da, nu-i musai, când ești printre lupi, să urli ca lupii. Dar nici să
predici regimul raw-vegan nu e alternativa. Dacă la masă se servește carne,
suflecă-ți dintele. Să faci performanță, să fii Apollo e un hobby frumos. Cam
ca pescuitul. Dar nu vrei tu mai bine ca, într-o zi obișnuită, măcar să fii
suficient de bun? Și să prăsești pe lângă tine suficiența? Dacă ești farmacist,
nu vrei tu să te asiguri mai întâi că ai minimul necesar înainte să-ți aduci în
farmacie Luis-Vuittoanele antibioticoterapiei? Dacă ești chirurg, nu vrei să te
asiguri că ai sala curată înainte să operezi? Și poate și toaletele de pe
secție? Și-n loc să te uiți cu dispreț la femeia cu mopul, în loc să te uiți
olimpian la brancardier, nu vrei tu să te-amesteci un pic și cu ei, să vezi cum
miroase huma de la baza măreției tale?
Suferim.
Suferim prea mult de noi. De‑aia mințim. De-aia ascundem rahaturi sub preș. Nu
pentru că ne conduc mediocri. Ci pentru că ne visăm prea zmei. Și chiar dacă
noi ne visăm, ei ne consideră. Pacienții sortează sușe medicale patologice,
dimpreună cu noi deopotrivă. Dă-i cu eroii înainte. Dă-i cu salvatorii. Dă-i cu
îngerii salvatorii de vieți. Dă-i cu buhaiul christic înainte. Și, între timp,
cârpește-ți papucul, parchează-ți SUV-ul în castelul de plicuri, visează-te,
sărmane Dionis, respectat și reprezentat. Când ai să termini de perorat,
mediocrul îți va arunca un os. Și coada va continua să dea din câine.
