Îmi aduc aminte de un caz din studenție.
Eram într-o rotație la Spitalul Floreasca, unde am fost ciracii doctorului
Macovei pentru o scurtă perioadă. Acolo am văzut pentru prima oară intoxicații
severe dintre cele mai diverse, de la ciuperci otrăvitoare la monoxid de
carbon, de la insecticide la compuși industriali, de la mâncăruri alterate
la... medicamente. Acolo am învățat că unele intoxicații au antidot specific,
dar altele nu. Unele, rezolvate la timp, nu lasă urmări. Dar altele da, și,
chiar dacă nu te omoară otrava, vei muri din pricina complicațiilor permanente
date de substanță. Unele ingestii erau involuntare. Altele deliberate. Cele
deliberate erau, adeseori, tentative de suicid. Dar nu toate, după cum se va
vedea în cele ce urmează.
Era o bătrânică în patul dinspre geam. Am
fost mereu atras de paturile dinspre geam. Între microcosmul bolnavului și ce a
rămas în lumea de afară – o sticlă. Și iluzia că încă mai există o legătură
între lumi. Băbuța venise singură, pe picioarele ei, la camera de gardă. Albă
ca hârtia, plângea. Dar nu oricum. Plângea cu lacrimi de sânge. Îi era rău. Nu
mai putea să sufle. A fost o minune că a reușit, totuși, să ajungă până la
spital. Când doctorii i-au făcut analizele de rutină, avea hemoglobina mică. A
fost pentru prima oară când am auzit pe cineva spunând de altcineva că are
hemoglobina doi. În mod normal, la un nivel atât de mic, ești în șoc. De ce nu
era femeia în șoc? Și de ce aveau lacrimile culoarea roșie/portocalie? De ce
avea urina colorată? Sumarul de urină nu arăta sânge. Probele hepatice erau
sever modificate. A fost rapid transferată pe secția de toxicologie, după ce,
în timpul anamnezei, medicul a descoperit că, de luni de zile, persoana cu
pricina lua un antibiotic, unul nu foarte des prescris. Și-l lua în doze mari.
Rifampicină.
Un doctor generalist îi dăduse medicamentul
pentru o răceală. Ne-a povestit cum s-a simțit, inițial, mai bine de la el. A
crezut că e ceva pentru durere de cap. Doctorul îi zisese să-l ia zece zile și
să vină la control. Ea nu s-a mai dus la control, că era departe și n-avea
drum. Că ea de-aia se dusese la medic, nu pentru răceală, ci pentru că o durea
capul, așa că a memorat „rețeta” și a dus-o mai departe. În ultimul an, când se
supăra, lua câte o capsulă, uneori mai multe pe zi. Cel mai frecvent, mai multe
pe zi. Se ducea periodic la farmacie. Farmacistul a întrebat-o de câteva ori,
când s-a uitat la rețeta mototolită, dacă doctorul i-a explicat efectele
adverse ale medicamentului. Răspundea monosilabic și-o tulea, repede, pe ușa
farmaciei. La ea în comună, totuși, nu era ca și cum ar fi putut vorbi zilnic
cu un medic. Și farmacistul știa asta. Astfel că toată lumea a avut încredere
în toată lumea.
Pentru ea, rifampicina a fost otravă.
Treptat, în loc să o ajute, i-a atacat corpul. A început să aibă episoade de
diaree, de confuzie, a început să aibă dureri. Nu știa că sunt de la pastile,
credea că e o răceală care nu mai trece. După luni de zile, ficatul ei era
distrus. Cu toate eforturile celor de la Floreasca și cu toate că reușiseră
să-i aducă hemoglobina la un nivel cât de cât mai aproape de normal, bătrânica
avea insuficiență hepatică. Nimeni nu-și explica, la ora adevărului, cum fusese
posibil ca atâta timp să ia un medicament care să-i facă rău.
Pentru că explicația era în altă parte. În
acea parte a României unde, zi după zi, oamenii iau pastile „de capul lor”.
Unii pentru că n-au încredere în medici. Alții pentru că au încredere oarbă.
Iar alții pentru că au o imagine magică despre ce face pastila, cum că ia
„ceva” cu mâna. Vindecă, nu știm cum, dar ajută și vindecă.
Sunt produse farmaceutice care, în mod
normal, nu sunt reglementate prin prescripție. Antiinflamatoarele
non-steroidiene, spre exemplu, pot fi luate direct de oricine, de oriunde.
Oamenii cred că sunt perfect benigne. La fel credea și un pacient de-al meu,
diabetic, care dezvoltase o ciudată dependență de antinevralgic. Avea
obezitate, apnee în somn, antinevralgicul îi lua durerea de cap și-l mai trezea
un pic (nu el, cât cafeina din el). Dar ajunsese să ia vreo douăzeci de
comprimate zilnic, uneori chiar mai mult. Antinevralgicul, printre alte, are și
paracetamol (acetaminofen), dar și cafeină. Supradoza i-ar fi putut fi fatală
pacientului meu. La fel cum i-ar fi putut fi fatală intoxicația cu ibuprofen
unei alte paciente de-ale mele, cu un deficit cognitiv ușor, care se plângea de
dureri de șale pentru care lua ceva „forte” de la farmacie. Până când a făcut o
hemoragie digestivă masivă.
Produsele de tip OTC (over the counter)
acoperă cam o treime din piața farmaceutică la noi, veșnic în creștere. În
fiecare an, în România, se vând produse de sute de milioane de euro. Suntem o
țară nu doar bolnavă, dar și bolnăvicioasă în nevoia ei de hapuri. Oamenii nu
așteaptă să meargă la doctor, se „tratează” cum pot, cât pot, cu produsele pe
care le văd, de obicei, la televizor.
Iară noi, medicii, ce facem? Dormim. Dormim
în front. Dormim în front și lăsăm o practică neglijentă, murdară și toxică să
perpetueze, să prolifereze, să facă pui. Când metamizolul (algocalmin) a fost
restricționat, că nu se mai dă azi decât pe bază de prescripție medicală, ar fi
trebuit să mergem mai departe. Acceptăm că avem o piață pe cât de fistichie pe
atât de capitalizată, una care promite alinarea durerii la capătul unui bumb,
care-i lasă omului de rând, analfabet funcțional în privința sănătății,
impresia că e simplu, e ușor, e „la îndemână”. Or, pentru mine, asta nu ne face
deloc cinste ca breaslă. Nici nouă, nici sănătății în general.