O
variantă de început a acestui articol a trebuit dusă pe apa sâmbetei odată cu aflarea
veștii că profesorul Lucan, în pragul Crăciunului, a fost pus pe drumuri de procurorii
DIICOT într-un dosar – cum altfel – de crimă organizată, grup infracțional etc.
Pentru cine nu știe, doctorul Lucan este unul din întâi-descălecătorii transplantului
renal din România, o personalitate bombastică, hiperbolică și asociată, în ultimii
zece ani, cu o sumă relativ constantă de controverse, printre care și transplantul
actorului Alexandru Arșinel, mai pidosnic decât s-ar fi cuvenit. Există o apărare
pusă în slujba profesorului emerit și familiei sale, și puțin se cuvine să ne pronunțăm
înainte de asumarea formală a unor acuzații din partea procuraturii. Până la pronunțarea
unei instanțe, acesta se bucură de prezumția de nevinovăție.
Pentru
ultima ediție a „Vieții medicale” din acest an, al câtelea deja de când sunt găzduit
de echipa editorială, îmi pregătisem un rezumat al tuturor luptelor donquijotești
marca 2017. De la dispariția unor medicamente, la diverse scandaluri conexe, unele
sensibil obositoare prin predictibilitate, n-aș putea spune că a fost un an rău.
Medicii sunt la fel de uniți ca și anțărț, adică mai deloc, sindicatele continuă
să facă legea și să bombeze palme în palma peste masă, într-o bătaie când pentru
opincă, când pentru vlădică.
Și-n
această succesiune veselă, isterică, a evenimentelor, păstorită bihorean de ministrul
Bodog, suportiv în tot și-n toate și doar episodic competent, a mai picat un cap.
Mihai Lucan nu poate fi dat jos din panteonul medical, cu oricâtă vehemență i-ai
ataca, și poate cu bună dreptate, practica liberală de business sau faptul că nu
și-a separat apele.
Încă
din perioada scandalului de la spitalul de arși cu ”lotul Antohi”, mi-am pus problema
de ce și-au complicat acești oameni existența, când ar fi putut să continue să prospere
exclusiv în regim privat. Ce le-o mai fi trebuit truda la stat? Parte din realitatea
crudă e că mulți aparțin lumii etatizate a sănătății, unde vrei să păstrezi o bucă
per luntre și, dacă se poate să rămâi și cu titluri universitare, prestigiu academic,
dar și înlesnirile savoir faire-ului comunistoid, unde pile, cunoștințe,
relații erau folosite în „folosul” bolnavului, a se vedea de fapt în folosul bolnavului
via vindecătorul de-l vindeca. E o racilă ubicuă, care nu se spală cu legi, cu amenințări,
cu cătușe. Se spală cu timpul și cu înțelepciune. Dar înțelepciunea ne-a părăsit
demult, trăim vremuri de un tumult dublat de ură și demn de un ev negru al medicinei,
pe zgomot de țambal.
Și,
dacă doctorul Stan, spre exemplu, și-a văzut de practica lui de chirurgie plastică,
una care continuă să-i aducă prinos de existență, și s-a lecuit de ”visul” spitalului
de stat unde dimineața faci arsuri și după-amiaza silicoane și nasuri, mi-e greu
să cred că există vreun viitor pentru doctorul Lucan, ajuns la apusul carierei.
Ce să facă Lucan la sanatoriul lui, câtă vreme transplantul nu-i acreditabil în
privat?
Ce
vreau să spun e că l-au așteptat. Asta e problema mea morală. L-au așteptat. Aceiași
oameni care astăzi strigă vehement, cu fulgi și catran pregătite metodic, l-au așteptat,
ca într-o confrerie a lupilor, să adune suficientă impotență încât să-l execute,
sumar, de la rădăcină.
Zilele
acestea răsar noi dovezi privind sfârșitul cuplului Ceaușescu în zilele Crăciunului
din 1989. Ei n-au fost singurii dictatori din România. Societatea aia utopică a
multiplicat imaginea unui conducător profetic, la limită incompetent dar dibaci,
în nenumărate domenii, printre care și medicina. Rând pe rând, catedră după catedră,
au fost dospite cu aparatnici și acolo unde n-au fost li s-a creat aura că sunt
„oameni ai sistemului”. Propaganda i-a făcut mari, propaganda le-a făcut gard, propaganda le-a distrus firea, fără precumpănire
pentru umanitatea lor. Din, pentru și mai ales cu silă.
Mihai
Lucan este un excelent profesionist. Stau mărturie toate operațiile vreodată făcute
prin care a salvat vieți, într-o perioadă în care era o nebunie să faci ce-au făcut
el și o mână de oameni. Că lumea l-a dorit apostol, o adunătură de compost din specia
lui Pesamosca, spune multe despre lumea noastră. Drumul lui, posibil astăzi, spre
beci, consfințește patologia comunitară dobândită, în care lăsăm frica să umble
din ce în ce mai des printre noi. Regresăm, în medicină, și externalizăm bolnavi.
Banul va umbla în continuare. Lucan poate a prăduit statul cu un milion de euro,
unde statul i-a arătat degetul când a venit vremea de sprijin. Același stat va deconta
niște zeci de milioane, pe viitor, când transplantul renal se va duce în alte părți.
La fel cu transplantul hepatic, transplantul pulmonar, medicina de vârf și de graniță,
toate pepinieră de business, cu ban dulce și bun. Pentru că vindem, dragilor,
vindem tot, vindem piei de oaie ca să ne facem tichie de mărgăritar. Atâta au putut
face plugarii sănătății într-un sfert de secol.
Astfel
că sărbători fericite, la mulți ani, multă sănătate și fericire vă doresc. Și la
copii, vorba neamurilor. Și să ne auzim de bine în anul centenarului, căci bag seamă
că în curând unde ne număram cu miile o să ne numărăm cu sutele.