Ministrul Florian Bodog se declară deranjat de numeroasele
telefoane pe care le primește în fiecare săptămână de la Centrul Operativ
pentru Situații de Urgență referitoare la tratarea pacienților arși, care se
realizează cu greu, pentru că nu există centre. O spune „cu amărăciune și
reproș”. Dă vina pe miniștrii din guvernul Cioloș, care nu au putut construi
câteva spitale pentru arși în 13 luni de guvernare.
„Acoperim țara oarecum simetric”, asigură însă ministrul, care
anunță că intenționează construirea unor centre pentru arși la București
(două), Timișoara, Târgu Mureș și Iași. Specializarea în chirurgie plastică,
după cum spune, este cea care îi conferă siguranța de a garanta că înființarea
centrelor va avea loc în timpul mandatului său. Înfăptuirea este momentan în
etapa studiilor de fezabilitate, dar, până la finalul acesteia, ministrul a
redeschis, după cum spune, „Spitalul de arși” din București. Vorbește, de fapt,
despre secția de terapie intensivă a spitalului, închisă de ministrul Vlad
Voiculescu pentru renovare, în urma constatării pericolului biologic
reprezentat de bacteriile înalt rezistente de pe pereții secției.
În prezent, secția a fost renovată (cu mențiunea specială a
actualului ministru, dar și a fostului ministru, că acest lucru a fost realizat
de Primăria sectorului 1 – în proprietatea căreia se află spitalul) și deja
funcționează, pentru pacienții care nu au alternativă. O șansă mai bună, în
situația lipsei centrelor pentru arși din România, transferul în străinătate,
ar fi existat doar în cazul unui dezastru colectiv, cum s-a întâmplat în
octombrie 2015, după Colectiv. Dezastru pe care chiar ministrul Bodog îl invocă
drept ocazie de a veni la guvernare a tehnocraților: „Am avut un guvern care a
venit pe arși, nu e niciun secret”, a declarat acesta la un post de
televiziune, încercând să șubrezească din vorbe credibilitatea fostului guvern.
Crearea a cinci centre pentru arși, dotarea și extinderea
ambulatoriilor, CT-uri pentru toate spitalele din România, exportarea
vaccinurilor pe care Institutul Cantacuzino încă nu le produce și schimbarea
legislației pentru internarea pacienților psihiatrici sunt câteva promisiuni pe
care le-a făcut ministrul sănătății. Altă promisiune se referă la îmbunătățirea
situației medicilor rezidenți. Ministrul Bodog vorbește despre mărirea
salariilor acestora și gândirea unui nou sistem de rezidențiat, conform căruia
rezidentul să fie angajatul spitalului în care ar urma să primească post după
terminarea rezidențiatului. „Acești rezidenți își doresc să fie respectați”,
declară ministrul, crezând că mărirea salariilor și angajarea sunt suficiente
pentru a satisface nevoia de respect a viitorilor specialiști, ignorând
elementele definitorii ale respectului pentru profesie, care nu se referă la
beneficiile materiale în urma muncii prestate. Dacă plătești un serviciu
proporțional cu dificultatea și calitatea realizării lui, nu înseamnă că
respecți prestatorul serviciului. Este doar o consecință logică, de bun-simț, a
muncii celui care a ajutat beneficiarul serviciului.
Ministrul vorbește despre respect, dar respectul nu înseamnă
remunerație. Să spui asta înseamnă să jignești toată munca celui pe care îl
plătești. Nu te poți lăuda că respecți medicii în condițiile în care îi
plătești bine (cândva, în viitor), dar le oferi un mediu de lucru care
afectează din start rezultatele muncii lor. Nu te poți lăuda că faci totul ca
la carte când în spitale mor pacienți din cauza bacteriilor multirezistente,
aceasta reducând la zero orice eforturi ale medicilor, care folosesc toate
resursele terapeutice existente (de multe ori insuficiente). Să lași la voia
întâmplării aceste cazuri grave, responsabile probabil de multe nopți nedormite
și mustrări de conștiință neîndreptățite ale medicilor, nu înseamnă să respecți
medicii. Nu poți avea pretenția că schimbi ceva, în condițiile în care decizi
că nu trebuie să schimbi secțiile în care se găsesc acești germeni și îi
condamni pe cei care au încercat s-o facă.
Secțiile de terapie intensivă din întreaga țară sunt primele
care necesită atenția guvernanților, indiferent că aceștia încearcă sau nu să
ascundă gunoiul sub preș, crescând salariile și promițând exporturi de
vaccinuri care încă nu există. Problemele acestor unități trebuie tratate pe
secția de urgență a guvernului, iar dacă nu știm ce schimbări trebuie făcute,
putem să ne uităm la statele mai evoluate, unde secțiile de terapie intensivă
sunt sinonime cu sterilitatea.
Cei care au luat contact atât cu sistemele străine, cât și cu
cel românesc știu că există mult mai multe diferențe între ele decât tot
încearcă cei aflați la conducere să demonstreze că au înțeles. Aflarea unui
adevăr nu este totuși atât de dificilă precum poate părea; condiția esențială
este să întrebi. Am aflat câteva dintre aceste diferențe de la un prieten al
unei victime din Colectiv, care a asistat la unele întâmplări-cheie din
procesul de recuperare a rănitului. „În străinătate, am vrut să punem o icoană
la capul prietenului nostru internat pe secția de terapie intensivă pentru arși,
dar medicii s-au panicat când au văzut asta și au început să țipe la noi. În
secțiile lor de terapie intensivă totul trebuia să fie steril, nu puteai să
întri cu nimic de afară. Pe culoarul secției, după ce te dezinfectai, peste
hainele tale te îmbrăcau din cap până-n picioare cu îmbrăcăminte de unică
folosință. Apoi, când ajungeai în dreptul camerei pacientului, într-un mic hol,
te dezinfectai iar și îți schimbai iar halatul, masca, mănușile, botoșii. După
ce terminai vizita, trebuia să lași îmbrăcămintea de unică folosință pe hol, să
te dezinfectezi iar și să iei din nou altă îmbrăcăminte înainte să ieși din
secție. O bună parte din echipamentele din acea cameră au fost trimise la
incinerat după ce l-au externat. (...) Acolo era totul prea strict sau cel puțin
așa ni se părea nouă, celor care am fost să-l vizităm, după ce am văzut cum era
în România. În saloane era ventilație specială, nu puteai să deschizi geamul
pur și simplu. Pacienții erau supravegheați video și, dacă te vedeau pe tine,
vizitator, că faci vreo greșeală la contactul cu pacientul, medicii sau
asistentele veneau și îți atrăgeau atenția, te corectau.”
Acestea sunt măsuri drastice, dar singurele care pot salva
cazurile atât de grave internate pe aceste secții. Sunt singurele care le mai
dau o șansă la viață pacienților gravi și o șansă la muncă decentă medicilor
care vor să se ocupe de acești pacienți. Măsurile de antisepsie și
conștientizarea importanței sterilizării uniformelor medicale sunt absolut
necesare și trebuie adoptate cu conștiinciozitate acolo unde personalul medical
intră și iese cu aceiași papuci și aceeași uniformă, în și din secțiile pentru
pacienți gravi. Trebuie conștientizate toate diferențele dintre sistemul din
România și cel din Europa civilizată, explicate mai sus de însoțitorul victimei
de la Colectiv, care ne țin, încă, la nivelul unei țări din lumea a treia, cu planuri
de creșteri salariale, dar cu bacterii rezistente în spitale. Și cu puțin, prea
puțin respect.
