Apa
însoțește originea creației într-o serie de mituri cosmogonice. Mai precis,
existența apei precede creația întregii lumi. Pur și simplu e acolo înainte ca
lumina, pământul, vânturile și oamenii să intre în scenă. Ce nu este aproape
niciodată clar este cum a ajuns apa să preceadă creația. O legendă a unui trib
din America de Nord începe chiar așa: „Cum a ajuns apa să fie, nu știe nimeni“.
Metaforă sau nu, apa e un dat în jurul căruia se construiește lumea întreagă.
În țările
cu sisteme de sănătate aproximative, aflate pe un curs de creștere și de
articulare, actul medical se cere în mod acut creat și recreat. O mulțime de
lucruri care ar trebui să fie acolo lipsesc cu desăvârșire. Simplul import al
acestor elemente nu este suficient, pentru că ele își pot valorifica potențialul
numai dacă redefinesc simultan o porțiune a actului medical și una de decizie.
Exemplele pot umple o pagină întreagă: personal medical, medicamente,
echipament medical, date, standarde de calitate, standarde de integritate,
capacitate de planificare și multe altele. Fiecare țară are o listă de
cumpărături pentru sănătate; pentru unele e o listuță, pentru altele un
catalog. Diferența dintre ele nu se face doar prin cantitate, prin numărul și
complexitatea nevoilor, ci și prin terenul pe care ar trebui să fie
implementate. În cazul sistemelor de sănătate, această bază e mai puțin clară
decât apa cosmogonică și mai mult o zeamă de reușite și de probleme, de
încercări ratate și determinism cultural.
Despre
problemele sistemului românesc de sănătate s-a scris constant de-a lungul
timpului în „Viața medicală“. Politicul este ingredientul-cheie din supa
noastră primordială, cel care dă gust și vâscozitate tuturor acțiunilor. Și
aici suntem printre aceia cu liste-catalog. Restructurarea și planificarea
capacității spitalelor, evaluarea tehnologiilor medicale, programul național de
evaluare a stării de sănătate, alegerile de la Colegiul Medicilor, până și cel
mai recent proiect de lege privind prevenția în sănătate, pentru a aminti doar
câteva exemple, sunt ori au fost atât de încărcate politic încât fac alte inițiative,
bine intenționate, să apară ca vârfuri de cuțit în ditamai cazanul.
Problema
pe care o contemplăm însă este doar un pic mai nuanțată. Politicul nu are cum
să nu fie un ingredient și se poate argumenta că nu ar trebui eliminat din ecuație
nici dacă ar fi, prin absurd, posibil. Calitatea factorului politic, în schimb,
este cea care determină natura rezultatului final. Toate studiile care au
investigat factorii-cheie pentru implementarea și sustenabilitatea unor reforme
de succes la nivel național sau global, în politici publice în general și în
sănătate fără excepție, au identificat sprijinul politic drept factor esențial.
Reforme importante – precum introducerea asigurărilor sociale de sănătate în
Ghana, introducerea pachetului de servicii de baza în Thailanda sau expansiunea
agresivă a asigurărilor de sănătate în Filipine au făcut parte din platforme de
campanie electorală care s-au concretizat ulterior. Fără sprijin politic nu se
poate întâmpla nimic – nici bun, nici rău. Problema noastră, așadar, nu este
neapărat aceea că se iau prea multe decizii pe criterii politice, ci mai
degrabă că acest politic atotprezent nu reușește să ne demonstreze că ne vrea
binele. În consecință, neîncrederea crește, cercul vicios devine spirală și
sfârșește într-o sferă din care nimeni nu mai poate ieși, nici măcar artizanii
ei.
Politizarea
despre care vorbim nu se limitează la partidele politice. In extenso, acestea
ar avea cel puțin scuza că își urmăresc interesele dictate explicit de propria
condiție. Avem de-a face, pe deasupra, cu politica profesională și cu politica
de grup. Încrengăturile intereselor și ale puterii traversează locuri, instituții
și domenii de activitate într-un continuu sfidător. Nedreptatea și incompetența
sunt revelate și semnalate până la greață. Cel mai mare neajuns al politicului
nu stă, cu toate astea, în conținutul efectelor sale imediate. La drept
vorbind, care sunt șansele ca încă o implementare defectuoasă ori o măsură
absurdă să facă și mai mult rău decât s-a făcut deja? Un optimist poate că ar
nuanța și ar spune: care sunt șansele să eclipseze definitiv binele care se
face în paralel cu atâta efort? Cel mai mare neajuns este însă acela ca politicul
atotprezent condensează artificial reprezentarea pe care o are fiecare dintre
noi despre restul lumii. O reduce până la anulare. Bancul de circulație națională
spune că prostul te bate aducându-te la nivelul lui și apoi te dovedește cu
experiența. Reprezentarea care servește perpetuării stării curente de fapt este
aceea că totul se reduce la rezolvarea problemelor noastre. Că totul depinde de
favorul unuia sau al altuia „din sistem“. Dacă am fi măcar pe jumătate raționali,
dezamăgirile de până acum ar trebuie să ne învețe că resuscitare endogenă a
practicilor nu prea s-a văzut. O zeamă agitată tot zeamă se numește și tot
zeamă rămâne după ce se liniștește. Reorientarea politicului către binele comun
nu poate fi spontană. Sau chiar dacă poate fi, la extrem, exemplele sunt prea
puține pentru a conta pe ele. Partidele promit un tip sau altul de schimbare.
Presupunând că e posibil, cum rămâne cu restul?
Ne
pierdem și viitorul pe care încă nu-l avem atunci când uităm că lumea este, sub
toate aspectele, foarte mare. În schema tuturor lucrurilor care se întâmplă
astăzi în sănătate, aranjamentele (de exemplu) pentru deschiderea unei nu-știu-care
secții inutile și incomplete, pe orgoliul profesorului cutare, sunt fărâme care
nu au legătură cu nimic din binele actual. A nu se citi sub nicio formă că
rateurile de sistem cu care ne confruntăm în fiecare zi trebuie ignorate. Exact
opusul: trebuie abordate ținând în vizor perspectiva, nu punctul. Mai grav
decât că simțim acut abuzurile și limitările este că ele ne definesc lumea în
măsura în care nu avem alternative. Nu se combat pe termen lung prin
concentrarea pe remedii punctuale („cum îl dăm jos pe ăsta?!“), ci întâi prin
concentrarea pe menținerea capacității de discernământ. Un primum non nocere
reflexiv înainte de orice. Deschiderea, colaborarea, ieșirea din izolare, forțarea
legăturilor sunt obligatorii, nu opționale. Nu totul se face doar așa cum vedem
în fiecare zi. Există eforturi, soluții și experiență pentru toate problemele
noastre replicate în zeci, sute de alte locuri din lume. Nu avem voie să ne simțim
singuri atunci când suntem foarte mulți. S-a mai făcut prevenție, s-au mai
făcut asigurări de sănătate, s-au mai introdus carduri, s-au mai făcut spitale
regionale. La modul cel mai prozaic, a fost nevoie să se care citostatice în
bagaj ani întregi din afara țării, în paralel cu ordinea de la acel moment,
pentru a se schimba o lege. Putea să nu se modifice nimic, dar s-a modificat.
Nu există alternativă la efort și primul efort se cere a fi menținerea cu orice
preț a unor repere credibile și reale. Perversitatea politicului este că ne forțează
izolarea și asta afectează profund nu doar ce se întâmplă astăzi, ci reperele
pe care le vom folosi mâine. Cum vom recunoaște „adevărata schimbare“ atunci
când s-o milostivi de noi și ni se va înfățișa? Comparând-o cu zeama de acum?
