O ţară care-şi nesocoteşte istoria şi
valorile cultural-ştiinţifice este ameninţată cu dizolvarea lentă într-un
conglomerat populaţional în care rege este interesul meschin, profitul oneros.
Această afirmaţie, care ar părea o etichetă grandilocventă, este din păcate o
crudă realitate în cazul Institutului Cantacuzino.
Rechinii financiari – români şi străini –
interesaţi să acapareze terenul din Cotroceni sau să anihileze concurenţa
(loială) a acestui institut pe piaţa biopreparatelor (vaccinuri, seruri,
substanţe de diagnostic etc.) ar trebui urgent demascaţi, pentru ca opinia
publică să afle, în sfârşit, cine compune această pegră ce nu doar atentează la
istoria noastră ştiinţifică, ci reprezintă, în fond, o bandă de jefuitori ai
banilor publici care ar trebui să intre în vizorul SRI, DNA şi justiţiei (ce se
pretind independente de politic şi apărătoare ale interesului naţional). Faptul
că, până în prezent, toate mişculaţiile samsarilor se află ascunse într-o umbră
de nepătruns, că se caută noi şi noi motive pentru ca Institutul Cantacuzino să
nu funcţioneze, să nu se retehnologizeze, reprezintă în fond un atac la siguranţa
naţiunii române.
Există ţări în Uniunea Europeană care nu
numai că nu ar torpila un institut cu istoria celui ce poartă numele
pasteurianului I. Cantacuzino, dar s-ar mândri cu trecutul şi prezentul acestui
centru de cercetări medicale şi de producţie de biopreparate (fiindcă
institutului de pe malul Dâmboviţei nu trebuie în niciun caz să îi fie amputată
partea de producţie de biopreparate, făcând astfel jocul celor care-l doresc
lipsit de fonduri, deci vulnerabil).
Om în vârstă cum sunt, îmi amintesc de o
conversaţie pe care am purtat-o cu profesorul Mihai Ciucă (1883–1969), unul din
cei mai mari microbiologi şi malariologi din Europa interbelică. Acest
cantacuzinist îmi povestea în 1964 că, prin 1915, când la Bucureşti se discuta
cu înfrigurare despre o eventuală intrare a României în război alături de Franţa
şi Anglia, Ioan Cantacuzino şi-a convocat discipolii la el acasă şi le-a spus:
„Dragii mei, trebuie să vă spun că noi, românii, trebuie să ne înzestrăm urgent
armata cu o armă foarte eficace pe care nemţii nu o au; mai exact, o pot avea,
dar nu i-au înţeles importanţa. Această armă este fiola de ser antitetanic,
care nu trebuie să lipsească din raniţa oricărui ostaş de-al nostru“. La
respectiva conversaţie de seară au participat C. Ionescu-Mihăieşti, Dumitru
Combiescu, Alexandru Ciucă, Alexandru Slătineanu, Ion Bălteanu, Daniel
Danielopolu, Constantin Popescu-Azuga şi alţi discipoli cantacuzinişti.
Era un moment în care producţia de vaccinuri
a acestor cantacuzinişti, fabricată în Laboratorul de medicină experimentală,
pe care Ioan Cantacuzino îl crease încă din 1904 (embrionul viitorului institut,
ridicat în 1921), îşi dovedise din plin utilitatea. Cu ajutorul unui vaccin
antiholeric românesc, o echipă de epidemiologi voluntari bucureşteni compusă
din Mihai Ciucă, C. Ionescu-Mihăieşti şi Dimitrie Ghiaţă (viitorul pictor, pe
atunci laborant) au reuşit să stingă, în 1913, pe vremea războiului balcanic
bulgaro-sârb, o devastatoare epidemie de holeră în zona Iamboli (Bulgaria). Cu
acelaşi vaccin preparat de cantacuzinişti a fost salvată de holeră armata
română şi populaţia din judeţele dunărene şi Dobrogea în aceiaşi ani 1913–1915.
Este vorba de faimoasa vaccinare antiholerică în plin focar de boală pe care
pasteurianul Alexandre Besredka (1870–1940), cel care a pus în evidenţă existenţa
imunităţii locale, a numit-o admirativ în presa franceză „marea experienţă
epidemiologică românească“.
Oare politicienii noştri din parlament şi
guvern, care ştiu prea bine să deblocheze fonduri uriaşe când propriile
interese o cer, au idee ce au realizat cantacuziniştii în ştiinţă, de modul în
care s-au dovedit a fi fost precursori ai unor descoperiri majore, azi
valorificate în institute din ţările superdezvoltate? Să încercăm să le
deschidem ochii în speranţa că nepăsarea lor e ignoranţă şi nu venală
complicitate.
Mă adresez în acelaşi timp şi colegilor
medici, chemându-i să facă un zid viu în faţa agresorilor acestei instituţii, o
mândrie a noastră, a românilor. Reţinând admirabila prezenţă la porţile
institutului a studenţilor medicinişti animaţi de profesorul de microbiologie
Mircea Popa, amintesc că această curajoasă acţiune seamănă cu aceea a generaţiei
de tineri medicinişti din anul 1947, când zidul compact de studenţi care a
blocat coridorul facultăţii a salvat de la arestare de către securitatea
aservită URSS pe profesorul de anatomie Grigore T. Popa, descoperitorul
neurocriniei. A fost un exemplu de demnitate românească.
Revenind la istoria epidemiologiei româneşti,
reţinem că institutul a început să funcţioneze efectiv în 1922. Ctitorul era un
munte de cultură şi ştiinţă (absolvent al Sorbonei, iniţial în litere şi apoi
în ştiinţele naturii); a devenit şi medic al facultăţii pariziene înfiinţate,
în etape, între 1220 şi 1240. Discipol al lui I. I. Mecinikov, Ioan Cantacuzino
a efectuat la Paris cercetări prioritare în domeniul imunităţii la
nevertebrate, apoi, după Primul Război Mondial, a condus lupta împotriva
tuberculozei, la noi înfiinţând sanatorii, a îmbunătăţit legislaţia sanitară
(legea Cantacuzino) şi, beneficiind de un mare prestigiu, a fost nu numai
semnatar din partea României la consfinţirea reintegrării naţionale (pacea de
la Trianon), dar şi reprezentantul ţării noastre la conferinţele epidemiologice
de pe lângă Societatea Naţiunilor.
Ioan Cantacuzino a adus în institutul său pe
profesorul francez André Boivin (1895–1949), biochimist şi precursor în studiul
acizilor nucleici. A. Boivin a predat cursuri şi la Facultatea de Medicină din
Bucureşti. Ca student, în anii 1931–1934, George Emil Palade (premiul Nobel în
1974) a lucrat efectiv într-unul din laboratoarele Institutului Cantacuzino cu
profesorul A. Boivin, pe care-l defineşte drept unul dintre cei trei mentori ai
săi (I. Fr. Rainer, Gr. T. Popa şi A Boivin). Tot în institut, A. Boivin şi
Lidia Mesrobeanu au impus în lumea ştiinţifică o descoperire de talie
europeană: endotoxinele bacteriilor Gram negative.
În 1920, cantacuzinistul Mihai Ciucă, aflat
temporar la Bruxelles, a descoperit, alături de Julles Bordet (laureat Nobel în
1919), lisogenia, fenomen larg răspândit în natură pe care marii geneticieni
André Lwoff şi François Jacob (laureaţi Nobel 1965), Salvador E. Luria (premiul
Nobel 1969), Pierre Nicolle şi alţii îl comentează drept „o piatră la temelia
geneticii moleculare moderne“. Cantacuzinistul Mihai Ciucă releva, pentru prima
oară în lume, faptul că un acid nucleic viral se poate integra şi rămâne latent
în nucleul unor celule aparţinând regnurilor vegetal şi animal. Explicaţiile
moderne cu privire la geneza cancerului provocat de virusurile oncogene se
sprijină pe această descoperire, ale cărei valenţe au fost definite ulterior în
laboratoarele Institutului Cantacuzino.
În 1925, o altă importantă descoperire de
genetică moleculară avea să fie făcută în institut, de I. Cantacuzino însuşi,
împreună cu colaboratoarea sa Olga Bonciu: prima semnalare mondială a
fenomenului pe care, după exact 30 de ani, americanii D. N. Zinder şi J.
Lederberg aveau să-l numească „transducţie şi conversie genică“. Evident, la
nivelul anului 1955, cei doi cercetători din SUA au putut aduce şi alte
argumente, consolidând conceptul ce le-a adus premiul Nobel (1958).
Tot în Institutul Cantacuzino a fost făcută şi
o altă importantă descoperire, de această dată de virusologie. Constantin
Ionescu-Mihăieşti, Alexandru Ţupa şi Gheorghe Badenski au comunicat, în 1927,
prima observaţie mondială a fenomenului de „recombinare genică“, aşa-numita
„sexualitate la virusuri“: în urma amestecului de tulpini „blânde“ şi tulpini
înalt virulente de virus de poliomelită (era în timpul marii pandemii de
paralizie infantilă din anii 1925–1928), tulpinile virulente pot „exporta şi
contamina“ cu gene de agresivitate genomul tulpinilor polio blânde.
Opera epidemiologică pe care cantacuziniştii
au înscris-o de-a lungul a peste 80 de ani de rodnică activitate include şi
parazitologia. În 1921 şi încă 25 de ani după aceea, sub conducerea
profesorilor Gheorghe Zotta (1886–1942) şi Mihai Ciucă s-a desfăşurat o amplă
activitate de combatere a malariei. De reţinut că, între 1921 şi 1935,
hematozoarul palustru era agentul infecţios ce provoca cea mai răspândită şi
letală boală umană: aproximativ un sfert din locuitorii Terrei purtau în sânge
acest protozoar. Recunoaşterea internaţională a competenţei cancuziniştilor a
făcut ca Mihai Ciucă să fie ales conducătorul luptei antimalarice pe întreg
mapamondul (1929–1935). În 1947, el a fost reales ca membru în comitetul celor
cinci experţi care au preluat după război lupta împotriva malariei. În paralel,
din centrul de comandă al Institutului Cantacuzino, M. Ciucă a organizat reţeaua
de staţiuni antimalarice de la noi. Au luat fiinţă astfel 28 de staţiuni cu
peste 800 de angajaţi, medici, entomologi, laboranţi,
care, pornind de la
incidenţa dezastruoasă, respectiv 338.198 de bolnavi (din care 210.111 cazuri
noi), au reuşit să o reducă în 1955 cu 97%. Această victorie spectaculoasă a
cantacuziniştilor şi a colaboratorilor lor, în special de la Iaşi, se află la
mare cinste în publicaţiile OMS ale anilor 1956–1960.
Nu trebuie să uităm niciodată că, de-a lungul
a aproape 100 de ani, biopreparatele cantacuziniştilor, de bună calitate, la
nivel european, au rezolvat toate problemele de prevenţie şi combatere a
epidemiilor care au ameninţat populaţia şi armata.
Şi, brusc, de îndată ce ochii hrăpăreţi ai
speculanţilor imobiliari şi ai importatorilor de biopreparate străine (de
trei-patru ori mai scumpe şi cu nimic mai bune) s-au pironit pe terenul şi
clădirea din Cotroceni, escrocii noştri administrativi, cu gândul la plicul cu
ofranda, decretează: nimic de la Cantacuzino nu e de calitate, de unde bani
pentru aducerea la zi a tehnologiilor?
Cum frecventez
Institutul Pasteur din Paris (unde un superb basorelief în marmură, aflat chiar
în holul de onoare, îl reprezintă pe Ioan Cantacuzino), am aflat că şi acesta a
trebuit să facă faţă, în urmă cu vreo 25 de ani, unui atac, de mai mică
amploare, declanşat de alţi producători privaţi „multinaţionali“. La un simplu
apel „din inimă“, au sărit în ajutorul institutului sute de mii de francezi.
Donaţii peste donaţii, fiindcă ei ştiu să-şi respecte acel „Allons enfants
de la Patrie“. În prezent, două mari clădiri ultramoderne au fost ridicate
în incintă. Publicaţiile „Pasteur“ continuă tradiţia şi pleacă în întreaga lume
biomedicală. Institutul Cantacuzino a fost apreciat peste hotare şi pentru
revista sa de înaltă ţinută ştiinţifică, Archives de Pathologie Expérimentale
et de Microbiologie, editată în perioada interbelică la Paris, la
prestigioasa editură Masson et Co. Această publicaţie, care odinioară se afla
în bibliotecile medicale din cele mai avansate ţări, este practic desfiinţată
azi. Scuza, stupidă, este: „Nu sunt fonduri“.
Când se va sfârşi această bătaie de joc la
adresa culturii şi ştiinţei româneşti? Când vom afla şi noi cine au fost şi mai
ales cine sunt în prezent cei pe care nu-i interesează ca România să
progreseze, ci, dimpotrivă, să rămână săracă, anonimă, compătimită de celelalte
ţări europene?
