Când fiica mea cea mare a dedus că Moș Crăciun nu are o realitate obiectivă, ne-a cerut confirmarea. Și i-am dat-o, ce să facem. A plâns oricum, deși n-a fost surprinsă. Și am avut prilejul unei conversaţii despre credinţă: cum unele lucruri sunt imposibil de știut cu siguranţă, și cu toate astea nu putem nega că au o formă de existenţă. Poate că nu există niciun individ gras care coboară pe coș să ne aducă daruri și, de altfel, e suficientă durerea unui singur copil ca să avem dreptul să-i contestăm existenţa lui Moș Crăciun. Dar dacă nu ar fi nimic, ce i-ar face pe oameni să se oprească din rutina zilnică doar ca să încerce să fie sau măcar să simtă  altfel de Crăciun? Cu siguranţă nu e o minciună, un complot colectiv, e ceva mult mai complicat decât atât. Crăciunul are cel puţin o realitate subiectivă, emoţională. Dincolo de acea emoţie, avem doar credinţă.

        Chiar și cei mai sceptici dintre noi avem credinţele noastre. Noi, medicii, credem în valoarea intrinsecă și incalculabilă a fiecărei vieţi omenești, independent de orice alt atribut al omului. E credinţă în stare limpede și pură, nu avem nevoie de dovezi și, dacă am începe să le căutăm, ar însemna că avem un grav burnout. Nu degeaba prioritizarea îngrijirilor ATI, faimoasa alegere pe care doctorii trebuie să o facă dacă nu mai sunt locuri, e ceva aproape sacrileg și extrem de greu de făcut. Dar cum rămâne cu optimismul? Sau, când el e deficitar, cum rămâne cu speranţa? Sunt tot forme de credinţă. Lipsa speranţei e un simptom cardinal al depresiei, e recunoscută ca fiind anormală, nu ca trans­gresiune etică, ci ca boală, din cele mai vechi timpuri. În fiecare zi, medicii se pregătesc pentru ce e mai rău, dar speră la ce e mai bine, conform îndreptarului lor de bune practici.

Dar de ce mergem înainte când optimismul și speranţa s-au terminat? Când nu mai vedem vreun rost în gesturile noastre zilnice, sau când suntem foarte distrași de la misiunea noastră de meschinăriile dintre noi, de competiţie, carierism, nerecunoștinţă, abuz de autoritate, lipsuri, lupta cu sistemul? De ce continuă colegii mei când sunt răsplătiţi doar cu neînţelegere, una care n-a fost niciodată mai adâncă decât azi?

E ceva care ne ţine în picioare și atunci, care ne face să continuăm să fim medici, în loc să lăsăm totul baltă și să facem altceva, o altă meserie mai puţin ingrată. Cum numim continuarea chemării?

Fără să fie nimic supranatural, nici superstiţios în treburile acestea, aș vrea ca de Crăciun să se gândească cineva și la credinţa medicilor, dacă încrederea în ei s-a diluat. Respectând proporţiile, e ceva moșcrăciunesc la ea.