Așezaţi în fotolii, cu farfuria de mâncare pregătită de unul dintre părinţi, privesc zeci de minute lecţia de literatură română livrată pe plasmele din dormitor de câte un profesor numit de minister să livreze teleeducaţie.

În picioare, în faţa unui pupitru, un profesor serios citește fraze seci de pe un slide înţesat de cuvinte. Din timp în timp, lecturează fragmente dintr-o carte. Poate că manualul îl va lămuri mai bine în privinţa prozei scurte și a nuvelei.

Se uită o clipă peste fotografia lui Ioan Slavici – un bărbat cu mustaţă și destul de sever – și trece în fugă peste nota biografică. „Nici bunicul lui nu se născuse pe când autorul ăsta murea”, gândi el. Când mai citi și asta, îi veni s-arunce manualul cât colo: „Subiectele nuvelelor sale sunt extrase în mare măsură din mediul sătesc și se bazează pe puterea tradiţiei și a obiceiurilor”.

Istoria nu-l atrăgea deloc, încât nici rândurile următoare nu-i spuneau nimic: „Orientarea progermană din timpul primei conflagraţii mondiale duce la întemniţarea sa la Văcărești, imediat după încheierea războiului”. „Era șmecher Slavici ăsta, dacă a stat la răcoare și acu’ e în manual!”, se gândi amuzat.

Ceva îl mânase să afle mai multe despre deţinutul scriitor. Ghemuit în fotoliu, tastă curios diverse asocieri de cuvinte. Trecea cu rapiditate de la un link la altul. Simţi brusc o apropiere de autorul din manual. Dacă el trăia acum în carceră, atunci Slavici, la Văcărești, ce mai trăise?

„Mă înăbușea deci fumul de tutun, de petrol, de lignit, aerul îmbâcsit şi plin de miros greu, încât aveam accese de înecăciune (…). Mai era pe deasupra şi alta. Se zicea că cel mai bun mijloc de a alunga păduchii sunt spălăturile cu petrol.

Mai înainte de a se culca dar,  tovarășii mei se dezbrăcau în pielea goală şi se spălau pe tot trupul cu petrol. Eu nu puteam să fac ca dânșii. Lasă că în urma unui defect de educaţie nu eram în stare să mă prezint în pielea goală în faţa altora, dar nu mă iertau nici eczemele să fac spălături cu petrol.

Vai de sufletul meu. «Nenorocitule», îmi ziceam tușind încă mai greu. «Fug acum păduchii de la ei și se adună toţi pe tine». (...) Spitalul nu era un adevărat spital, căci nu am găsit în el nici medic, nici medicamente, ci numai rămășiţe de fiinţe omenești, care nu mai au nevoie nici de medic nici de medicamente. (...)

Erau ce-i drept, murdărie, aer îmbâcsit, fumăraie, fel de fel de mirosuri, erau ploșniţe, păduchi și râie, era o lume plină de febră recurentă, de vărsat şi de tifos exantematic, tușeam și iar tușeam, de băgam spaimă în cei ce mă vedeau, mă zbăteam în culcuș.” (Ioan Slavici, Închisorile mele, Editura ALLFA București, 1996, pp. 97, 102, 108)

Se întoarse iar la manual și îi săriră în ochi două titluri. Unul al autorului său și altul al unui italian: Giovanni Boccacio. Și, pe măsură ce tot citea, realiză că și Ioan, și Giovanni pomenesc de epidemii, unul despre holeră în „Pădureanca” și celălalt
despre ciumă în „Decameronul”.

A găsit pe YouTube filmul „Pădureanca” și teatrul radiofonic „Decameronul”. Zilele următoare l-au dus la Marquez și Camus, dar și la „Ciuma stacojie” a lui Jack London.

Ai lui nu-i înţelegeau bucuria ce-l cuprinsese, dar se bucurau de bucuria lui. Slavici l-a dus zilele următoare înspre John Snow și Ignaz Semmelweis, dar și înspre John Leal și Robert Koch. Se trezi că citește despre sistemul carantinal în „Regulamentele Organice ale Valahiei și Moldovei”, despre hărţi, relaţii comerciale și importanţa geostrategică a carantinelor, zoonoze și parazitologie.

„Nu-i chiar nasoală româna asta!”, era concluzia lui la vreo două săptămâni de la acea telelecţie. Nu a mai urmărit în nicio dimineaţă searbădul program educaţional televizat, dar deja era la a doua comandă online de cărţi.

Că, vorba aia, adică vorba lui Slavici, n-ar vrea să rămână, ca Iorgovan, după ce-o trece pandemia, „gură-cască pe acasă”.