Recent, în jurul mesei rotunde din salonul
de discuţii al Ministerului Sănătăţii, am avut prilejul să mă aflu printre cei
opt medici participanţi la discuţia cu ministrul Vasile Cepoi, alături de care
se afla unul dintre creierele organizatorice cele mai remarcabile din acest
minister, dr. Emilian Imbri. Discuţia privea noua lege a sănătăţii. Dintre cei
prezenţi, îi menţionez pe dr. Dan Pereţianu, fondatorul Camerei Federative a
Medicilor din România, şi dr. Alexandru Cornea, pe care îl consider cel mai de
seamă chirurg de cord din România în etapa actuală (nu vreau să supăr pe
nimeni, dar în acest domeniu performanţa este foarte trecătoare, mai perisabilă
decât în altele, iar calitatea nu este sinonimă cu gradul de vehiculare în
public a numelui). Lista continuă cu nume de prestigiu, subsemnatul fiind cel
din urmă, cel care a vorbit puţin dar a ascultat mult. L-am admirat pe ministru
pentru limpezimea raţionamentului, bunele intenţii, cunoaşterea solidă, din
interior, a sistemului, calitate prin care se deosebeşte net de predecesorii săi,
puţin pregătiţi spre a conduce un sistem pe care l-au lăsat să meargă în
virtutea inerţiei, dânşii ocupându-se mai mult de clinică, de pacienţi şi de
cursuri. Va putea oare ieşi acest cap organizatoric din constrângerile impuse
de un partid care se opune reformelor radicale şi care a dat miniştri mai
degrabă preocupaţi de plagiate sau de emiterea propriilor certificate de
handicapat decât de însănătoşirea sistemului? Din păcate, aici am mari rezerve,
pe care cele câteva ore petrecute în compania persoanelor amintite mi-au
confirmat-o. Concluziile pe care le-am tras au un caracter parcelar şi poate
subiectiv, dar le enumăr.
Nu se va redresa raportul dintre medicina
preventivă, finanţată aproape de zero, şi cea curativă, unde marile clinici vor
fi în continuare excesiv de bugetivore, fără speranţe de privatizare, supraaglomerate
cu medici şi cu deficit de cadre medii şi personal elementar. Cum poate da
randament un medic cu cea mai înaltă calificare ca medic primar, care are în îngrijire
doar patru-cinci paturi, la care este ajutat de cel puţin un rezident? Nu este
normal ca aceşti medici subutilizaţi să termine programul la ora prânzului, după
care să plece spre cabinetele particulare.
Medicina preventivă implică şi cercetare,
iar aceasta nu în ultimul rând. Clinicile sunt aglomerate cu cercetători
clinici: cercetarea ar trebui făcută de cadrele universitare, dar nu numai,
desigur. Cu toate bunele intenţii, ministrul nu va avea curajul să transfere
aceşti cercetători în marile institute de cercetare fundamentală, dar mai cu
seamă pe teren, spre a studia, de pildă, influenţa poluării şi nu numai asupra
stării de sănătate a populaţiei. De pildă, un timp considerabil, cetăţeni din
Popeşti-Leordeni au consumat apă masiv contaminată cu detergent, fecale şi alte
substanţe caracteristice apelor uzate. (Din greşeală, conducta apelor menajere
uzate a fost conectată la cea de apă potabilă. Este un caz unic în Europa sau
chiar în lume, iar consecinţele ar merita studiate pe un anume timp în care se
pot manifesta.) În toată lumea, cercetările de igiena mediului sunt foarte
intense. Un exemplu: un studiu recent a constatat că, la New York, cei care
consumau mult peşte au o impregnare mult mai mare cu mercur în raport cu ceilalţi,
deoarece peştii acumulează metalele grele în mod preferenţial.
O altă temă interesantă: România înregistrează
permanent o creştere a incidenţei şi mortalităţii prin infarct miocardic, boală
care, în UE şi SUA, a fost reprimată şi adusă la mai puţin de jumătate graţie
aplicării măsurilor preventive. Nu este oare prevenţia mai economică? Totuşi,
toţi cercetătorii din cardiologie sunt angajaţi în clinici, unde tratează
bolnavi la fel cu ceilalţi medici. Ministrul nu va milita pentru rezolvarea
acestei probleme.
Nu se va produce nici separarea învăţământului
de îngrijirea bolnavilor, aşa cum este, de pildă, în Marea Britanie, astfel încât
pregătirea studenţilor să nu sufere (să nu fie neglijată) – şeful de catedră nu
trebuie să cumuleze şi funcţia de şef de secţie cu paturi.
Numărul prea mare de medici din marile
clinici şi oraşe universitare nu se va reduce, astfel că provincia va fi în
continuare sărăcită de specialişti. În SUA, reforma iniţiată de preşedintele
Obama a inclus şi o reducere masivă a posturilor de medici din marile spitale.
Nici normarea raţională a liniilor de gardă, cel puţin din multiplele spitale
de urgenţă (excesiv multiplicate) nu se va produce, nu se va reduce numărul
prea mare de internări, dimpotrivă. Ministerul Sănătăţii nu va întreprinde
controale privind prezenţa şi punctualitatea medicilor la serviciu. Nu se va
introduce cel de-al doilea aviz pentru intervenţiile chirurgicale (practicate
excesiv), aşa cum se cere în SUA, spre a se evita abuzurile. Medicii vor lucra în
continuare atât în clinici, cât şi în unităţi private, cu suprapunerea timpului
de lucru, conflict de interese evident.
Casa de Asigurări de Sănătate va deconta în
continuare o multitudine de analize, multe aproape inutile, cum e ASLO de pildă,
dar pentru depistarea timpurie a cancerului bolnavii vor scoate din buzunar
sume deloc neglijabile. Nimic nu va fi gratuit pentru copii şi adolescenţi în
materie de stomatologie sau de boli oculare – ochelarii, de pildă. În lipsa
prevenţiei, va creşte enorm masa bolnavilor care vor trebui trataţi. Nu se va întreprinde
nici măcar o campanie de educaţie sanitară a populaţiei, în cadrul căreia, între
multe altele, Ministerul Sănătăţii ar plăti către Radio România sau către
televiziuni, suportând financiar emisiuni realizate de profesionişti în
comunicare. Nu va sprijini nici publicarea de materiale tipărite, cărţi, broşuri,
realizate în acest scop, nici conferinţele publice în care medicii să prezinte
populaţiei arta păstrării sănătăţii.
Excelentele intenţii ale ministrului Vasile
Cepoi, ca şi cu totul remarcabila sa capacitate de organizator de sănătate nu
vor conduce la evitarea cheltuielilor excesive din sistem. Este nevoie de măsuri
radicale, pe care echipa ministerială nu va fi lăsată să le ia, cu atât mai
mult cu cât nu totul se reduce la lege (cunoaştem valoarea legilor în România),
ci mai degrabă la modul în care ea se aplică şi, încă mai mult, la un anumit
spirit, care include şi bunul-simţ, dar şi la voinţa necesară pentru a
impulsiona sistemul. În concluzie, cred că deficitul bugetului de sănătate, în
toate componentele sale, se va accentua.
În fine, nu ar trebui neglijat efortul unor
guverne de a limita cheltuielile în condiţiile crizei globale actuale. SUA a făcut
tăieri masive de posturi de medici în marile clinici şi le-a redus acestora
bugetul cu 20–25%, iar diminuări ale finanţării publice pentru sănătate au fost
efectuate în mai multe ţări ale Uniunii Europene.