În
România, avem în prezent cea mai mare cohortă de persoane de 24–26 de ani
infectate cu HIV din Europa. Fac parte din copiii anilor ’90. Pe-atunci, jumătate
din copiii cu SIDA din Europa erau de la noi. Majoritatea şi-au început viaţa
sexuală, şi-au întemeiat familii. În acelaşi timp, România ocupă primul loc în
Europa la numărul de femei însărcinate sub vârsta de 20 ani şi se află în
primele locuri la cancerul de col uterin, în lipsa unei educaţii sexuale în şcoli.
Deşi
promovarea sănătăţii trebuie să fie o politică a statului, cu accent pe un stil
de viaţă sănătos, factori de risc şi profilaxie, nenumărate probleme apar în
cazul bolilor cu transmitere sexuală prin necunoaştere, neinformare.
Este
uitat faptul că, în contextul respectării drepturilor omului, cunoaşterea
legislaţiei, cunoaşterea şi respectarea măsurilor de prevenire a
transmiterii infecţiilor sexuale devin
responsabilitatea tuturor, nu numai a celor infectaţi cu HIV, hepatită B sau C,
sifilis etc.
Toată
lumea întreabă specialiştii de ce nu se iau măsuri împotriva celor care
transmit aceste boli. Cine sunt ei, cine îi cunoaşte pe toţi, au cumva un semn
distinctiv prin care să-i recunoaştem?! Fiţi siguri că persoanele HIV-pozitive
au fost consiliate de-a lungul a 20 de ani, cunoscând bine legislaţia. Mulţi o respectă, mulţi nu. Oare de ce? Enumăr
câteva ipoteze:
• Dacă în nenumărate ocazii, diferite
persoane sau instituţii nu respectă legislaţia în vigoare (legislaţie general
valabilă şi elaborată de profesionişti), ei de ce ar face-o ? Sunt discriminaţi
în şcoli, spitale şi multe alte servicii guvernamentale, care ar trebui să le
respecte drepturile.
• Ei ar putea trăi în comunitate o viaţă normală, fiind
permanent consiliaţi. Ar fi mult mai uşor dacă toată lumea ar şti cum să prevină
îmbolnăvirea cu aceste infecţii.
• În permanenţă ei au auzit cuvântul
NU: nu se poate să lucrezi acolo, nu este posibil să te trateze doctorul
cutare, nu-ţi poţi face lucrarea stomatologică, nu poţi avea copii etc.
• Se pune în cumpănă cât costă viaţa
lor comparativ cu alte cheltuieli care, deşi explicabile, nu sunt „de viaţă şi
de moarte“.
Mulţi
au ştiut să ocolească aceste piedici apelând la serviciile de specialitate care
li se oferă. Unii însă îşi manifestă nemulţumirea, disperarea, spiritul de
frondă şi prin răutăţi, care nu pot fi controlate.
În
toată literatura medicală citită de-a lungul anilor privitoare la transmiterea
infecţiei HIV, la factorii de risc, nu am întâlnit cuvintele „norocos“ şi
„ghinionist“ până de curând, când într-un tabel al unor specialişti din Anglia
am găsit: risc scăzut–norocos, risc crescut–ghinionist. Ce să mai conteze prea
mult câţi parteneri sexuali ai, ce fel de activitate sexuală ai, ce „jucării“
foloseşti, că foloseşti sau nu prezervativul? Uneori este de ajuns să ai
ghinionul de a te infecta după un singur act sexual!
Fără
a fi partizanul sau judecătorul cuiva, sfatul universal valabil dat de specialişti
este ca fiecare să se informeze şi să respecte tot ce ţine de prevenirea
transmiterii infecţiilor sexuale, nimeni nepunându-se în locul lui Dumnezeu.