Două sunt condiţiile fundamentale pe care trebuie să le îndeplinească, înainte
de orice, un sistem sanitar: să fie solvabil şi să ofere asistenţă sanitară
maxim performantă în condiţiile date. Dacă ai o „renumeraţie mică“ şi o „famelie mare“, vorba personajului, este
clar că nu poţi duce acelaşi trai ca potentatul, nu poţi consuma mai mult decât
câştigi (în acest caz, decât colectezi). Cât de inteligent şi de onest cheltui
ceea ce ai, este altă problemă. Colectarea şi administrarea banilor nu ţin de
munca propriu-zisă a doctorilor, care nu pot fi învinuiţi sub nicio formă de neîndeplinirea
acestei cerinţe fundamentale: este sarcina societăţii şi a reprezentanţilor ei,
aleşii politici. În această sarcină intră inclusiv formularea capitolelor de
cheltuieli în funcţie de cerinţele celor ce practică actul medical – altfel
sistemul se dezarticulează. Referitor la problema finanţării, sperăm ca după 20
de ani de experienţe pe pielea unui popor întreg, decidenţii vor fi mai precauţi
până se va verifica soluţia în discuţie. Adică, pachetul minim de servicii
medicale, cel puţin pentru început, dacă nu pe termen lung, să fie administrat
financiar de CNAS, să fie garantat de stat şi doar asigurările suplimentare, plus cele complete, să fie date iniţial
pe mâna asiguratorilor privaţi. Asta, doar dacă se doreşte evitarea riscului de
a intra într-un haos absolut, de a avea parte de surprize greu gestionabile.
După cum o dovedeşte Europa, cu banii nu te poţi juca şi nu-i poţi înlocui cu
vorbe, fie ele şi politice.
Asistenţa performantă depinde de cinci
factori: condiţiile hoteliere, aparatura de investigaţii (laborator, imagistică
etc.), aparatura de intervenţie, medicaţia şi calificarea şi dăruirea
personalului medical. Primii patru factori sunt strict dependenţi de banii
investiţi. Ultima condiţie, pregătirea şi dăruirea, pare a ţine doar de
doctori. Dar ca să ai o pregătire performantă, actualizată, trebuie să ai acces
la orice revistă de specialitate şi monografie notorie la zi, să ai
posibilitatea de a cunoaşte munca la faţa locului a colegilor performanţi din
lume, de a participa la dezbateri profesionale la nivel continental şi mondial.
Acestea sunt cerinţe obiective, dacă nu pentru tot corpul medical, măcar pentru
liderii de opinie, care apoi să difuzeze „lumina performanţei“. Dar acestea nu
se pot realiza fără bani. În mod normal, nu trebuie ca societatea să investească
un buget separat în finanţarea acestor nevoi, ci veniturile proprii ale
doctorilor să le permită să-şi autofinanţeze perfecţionarea. Dăruirea? Nu poate
exista dăruire fără demnitate. Ce demnitate poţi avea când tu, medic începător,
ai salarul minim pe economie, mai mic decât salariul femeilor de serviciu din
unele domenii? Ce demnitate poţi avea când îţi duci traiul între plânsete, în
durere, iar după ce nici nu ştii când a trecut viaţa – pentru că ai trăit în
spital – te trezeşti cu o pensie pe care ţi-e ruşine să o compari cu cele ale
majorităţii bugetarilor? Există în lumea largă mai mulţi medici români decât în
România. De ce? De ce să stea acasă pentru a li se căuta nod în papură?
Starea sistemului sanitar românesc nu este decât expresia stării societăţii
româneşti actuale, agravată însă, deoarece este de departe cel mai complicat
sistem bugetar şi pentru că s-au amestecat aici, mai mult şi mai brutal decât în
alte părţi, neprofesioniştii, convinşi de „genialitatea“ lor organizatorică.
Dar este tot atât de uşor de argumentat că situaţia nu se poate schimba decât
prin implicarea cu maximă determinare a medicilor, a tuturor şi a fiecăruia în
parte. Din acest punct de vedere, s-a ajuns atitudinal într-un punct dureros de
autoabandon, determinat de lehamite şi de senzaţia de neputinţă în faţa tăvălugului
vitregiilor sociale. Doctorii nu se mai duc nici la alegerea colegiului, care,
este adevărat, ar trebui să-i reprezinte altfel, dar care este organul cu
caracter sindical cel mai indicat să lupte pentru condiţia profesiunii. Niciun
colegiu judeţean nu este reprezentativ pentru masa de doctori, conducerea fiind
desemnată de cei prezenţi la vot, un sfert sau maxim o treime. Iar atunci când
aleg, fie la colegiu, fie în mediul universitar medical, participanţii abdică
de la raţiune şi votează strict afectiv, nu pe bază de competenţă.
Personal,
am avut naivitatea să cred că, în actualul moment de regândire şi reaşezare a
sistemului sanitar, doctorii se vor ridica în număr mare ca să dezbată, să
propună soluţii, modele, să combată propuneri cu potenţial pericol de viitor
etc. în ziarele locale, în cele centrale, la orice microfon disponibil, pentru
o cauză de care depinde viitorul tuturor. Ar trebui să fie un cor a cărui voce
să nu poată fi neglijată. Muţi suntem, ca muţii suntem trataţi. Nu avem nicio
altă şansă de viitor decât să ne trezim, să apelăm la raţiune, să ne implicăm
cu determinare şi să fim uniţi. Dacă am respecta aceste cerinţe, soarta noastră
ar depinde de noi. Până atunci, depinde de alţii. Nu este numai vina lor, este şi
a noastră. 
