Au trecut șapte ani de la diseminarea raportului Comisiei
prezidențiale pentru analiza și elaborarea politicilor din domeniul sănătății
publice din România. Până la Strategia națională de sănătate 2014–2020,
publicată anul trecut, liniștea de pe frontul documentelor strategice în
domeniul sănătății a fost asurzitoare. Subintitulată „Sănătate pentru
prosperitate“, strategia reia explicit tema centrării sistemului pe individ,
mai exact pe „pacient“, și o include în rândul setului său de valori centrale.
Mai precis: „Strategia vede pacientul în mijlocul sistemului; acesta are
dreptul să fie reprezentat în mecanismele decizionale, să fie tratat cu
respectul demnității și drepturilor sale; pe de altă parte, sistemul se va baza
pe responsabilizarea populației de a se plia pe cerințele programelor de
prevenție și tratament recomandate“.
Ce vrea să însemne mai exact plasarea cetățeanului, pacientului,
individului în centrul sistemului de sănătate? Înțeleg că este vorba despre
modalitatea de folosire a resurselor de care beneficiază sistemul de sănătate
în așa fel încât ele să răspundă nevoilor reale de îngrijire ale populației.
Din acest punct de vedere, ambele documente debutează cu o analiză a resurselor
existente și concluzionează că acestea sunt insuficiente în raport cu nevoile.
Exemplele sunt la îndemână: screening pentru diferite tipuri de cancere,
servicii de planificare familială, servicii de reabilitare și recuperare
medicală. Dar constatarea nevoilor este una și răspunsul de politici publice
este altceva.
Ceea ce lipsește din ambele documente este o viziune despre cum
s-ar putea trece concret și sustenabil către o soluție care să realoce dinamic
resursele în funcție de nevoile demonstrabile ale unei populații date. Rolul unui
document strategic național este de a trasa principii și direcții ample,
general aplicabile, însă România este o țară a dezechilibrelor nete. Densitatea
relativă a personalului medical și a infrastructurii spitalicești variază
dramatic de la un județ la altul și este net superioară în urban față de rural.
Stratificând necesarul fie numai și la aceste două niveluri, vom obține o
imagine complexă și variată a nevoilor diferitele sub-populații. Vorbim astăzi
de ordine de mărime de până la cinci ori mai mulți medici sau paturi de spital
pe cap de locuitor într-un județ față de altul, în favoarea netă a județelor cu
centre universitare medicale. Ceea ce trebuie să fie clar de la bun început
este că aceste dezechilibre s-au acumulat istoric, s-au perpetuat și așa au
rămas, astfel încât deciziile de alocare a resurselor din prezent au infinit
mai multă legătură cu menținerea în viață a instituțiilor sanitare existente
decât cu asigurarea unui răspuns pentru nevoile reale ale comunităților. Oricum
nu prea măsoară nimeni care sunt aceste nevoi.
De câte paturi de spital de gastroenterologie ar fi cu adevărat
nevoie, de exemplu în județul Călărași? Dar de câți medici specialiști
nefrologi? Vorbim aici de profilul de morbiditate al județului, nu de câți bani
ar fi necesari pentru a se scoate un post. Ceea ce nu spune cu subiect și
predicat nicio strategie este că, pentru ca lucrurile să nu rămână la fel, ceva
trebuie să se schimbe. Alocarea resurselor sistemului în funcție de nevoi este,
fără îndoială, lucrul de făcut, însă nu înseamnă automat că este pur și simplu
nevoie de mai mult – mai mulți bani, mai mulți medici, mai multă aparatură
medicală, mai multe spitale, mai multe controale clinice – pentru toată lumea.
Trebuie să acceptăm ideea că există și exces în serviciile de sănătate din
România. În virtutea considerentelor de eficiență, acest exces va trebui
redistribuit către zonele deficitare pe baza unui proces clar și transparent.
Medicii vor trebui încurajați să se mute, computerele tomograf vor trebui scoase
din priză și raționalizate, laboratoarele medicale stimulate să se mute de pe
bulevard pe uliță și așa mai departe. Astfel de decizii vor fi greu de luat și
dur de implementat. Cine anume și cum le va lua rămâne neclar, însă a ne
imagina că ele se vor lua singure denotă naivitate.
Plasarea individului în centrul sistemului merge dincolo de
nevoile sale clinice. Din acest punct de vedere, strategia reprezintă un avans
față de raportul Comisiei prezidențiale și aduce explicit în discuție noțiuni
precum „demnitate“, „responsabilitate“ și „etică“. Avem nevoie de manifestarea
cotidiană a acestor valori așa cum avem nevoie de prevenție, analize și
tratament. Ne dorim ca la fiecare punct de contact cu sistemul de sănătate
pacientul să fie tratat cu demnitate, compasiune, corectitudine și să fie
cooptat în luarea deciziilor. De ce am limita astfel de valori la nivelul
experienței pacientului? De partea cealaltă a contactului cu sistemul, medicul,
șoferul de ambulanță, funcționarul de la Casa județeană de asigurări își doresc
și merită să își desfășoare activitatea într-un spațiu guvernat de aceleași
valori. Ar fi absurd să avem așteptarea ca lucrătorii din sistemul de sănătate
să instrumentalizeze asupra pacienților valori de care ei înșiși nu
beneficiază. Avem nevoie mai degrabă de o conceptualizare a sistemului de
sănătate centrat pe oameni. Ne place sau nu, suntem în sistem împreună
și avem aceleași nevoi.
Rămân în discuție întrebările cu adevărat grele. Ce fel de
instituții pot spera să răspundă acestor nevoi? Cum se recâștigă demnitatea
pierdută? Care este cost-eficiența măsurilor de resuscitare a respectului și
compasiunii? Prin comparație, elaborarea listelor de medicamente compensate
pare un exercițiu de înmulțiri și împărțiri. Dacă de strategii nu mai ducem lipsă
pentru moment, de gândire strategică avem nevoie câtă putem duce.
