Am
observat că mulţi se întreabă de ce nu sunt românii fericiţi. La urma urmelor
trăim vremuri binecuvântate, în care nimeni nu mai moare de foame – la Igiena
Alimentaţiei, în facultate, ni se spunea că şi un om al străzii poate să-şi facă
necesarul caloric alimentar doar din resturi găsite în gunoi. Graniţele sunt
deschise, avem libertate de opinie şi conştiinţă, orizonturile mult mai largi,
iar salariile, deşi sunt mici, sunt oricum mai mari decât au fost vreodată.
Există hrană din belşug şi pentru trup, şi pentru duh. Una peste alta, dacă
tragem linie, un progres există. De ce nu progresăm şi în fericire?
Am putea găsi nenumărate motive de nemulţumire,
desigur. Dacă eu unul, psihiatru fiind, ar trebui să le sintetizez, le-aş pune
pe toate în două categorii, parţial suprapuse: anxietatea şi singurătatea.
Desigur
că medicii sunt un grup social aparte, cu reguli şi legi uneori foarte diferite
de cele ale lumii mari. Însă dincolo de particularităţile breslei, suntem cetăţeni
români, supuşi aceloraşi mari tendinţe şi vânturi ale schimbării ca toată
lumea. Contrar unor opinii, medicii au sentimente, temeri, scrupule, visuri şi
dorinţe. Ba uneori se şi îmbolnăvesc. Când te duci la medic, aceste lucruri
sunt ultimele care te interesează. Pe bună dreptate, nici medicul nu lasă să
transpară omul de dincolo de halatul alb, decât dacă acest lucru ajută alianţei
terapeutice (şi ajută mai mult decât ne imaginăm). Însă între aceste pagini, e
perfect justificat să ne întrebăm: de ce nu suntem, noi, medicii români, fericiţi?
Şi
sunt sigur că fiecare dintre noi are o mie de motive să nu fie fericit, ca
medic. Şi fiecare dintre ele este dezbătut zi de zi, în presă, la minister, la
Colegiul Medicilor. Şi toate motivele pot fi puse în aceleaşi două categorii,
parţial suprapuse. Anxietatea şi singurătatea, structurate concentric.
Anxietatea
e intuiţia faptului că însăşi existenţa îţi este ameninţată. Cândva, era vorba
de existenţa fizică, astăzi vorbim de existenţă simbolică şi socială. Nimic din
ceea ce definea locul nostru în lume nu mai este sigur şi stabil. Statutul
social? Decăzut. Liniştea materială? Doar dacă accepţi plăţi informale. Liniştea
conştiinţei? Conştiinţa e oricum zi de zi încercată, în medicină.
Anxietatea
e lipsa de repere. Care sunt reperele tânărului medic contemporan? Câţi dintre
noi mai avem mentori, deşi meseria noastră e dintre cele de tipul
maestru-ucenic? Şi câţi dintre noi suntem dispuşi să dăm mai departe ce am învăţat?
Etica? Suntem o societate a compromisului. Standardele profesionale? Imposibil
de aplicat într-un sistem în permanentă dificultate tehnică.
Marea
majoritate dintre noi nici măcar nu ştim dacă suntem sau nu „medici buni“. E o
întrebare atât de grea, atât de importantă pentru noi, şi cu toate astea,
adesea irelevantă. Într-un sistem disfuncţional, valoarea individuală e inutilă.
Nu ne aşteptăm la recunoaşterea la care poate visam cu naivitate şi aroganţă în
adolescenţă, dar de o formă de confirmare avem nevoie. Anxietatea este excesul
de semne de întrebare.
Singurătatea.
Suntem o breaslă, dar solidaritatea noastră este, în cel mai bun caz, teoretică.
Decenii de adaptare la mediu ne-au tocit adânc simţul comunităţii. Când cetatea
e sub asediu, rezervele de umanitate din noi ar trebui să fie mobilizate. În
lumea noastră de mijloc, fiecare se luptă doar pentru el, iar ceilalţi pot să
moară. Suntem, ca atare, foarte uşor de înfrânt şi ţinut în şah, de scos ţapi
ispăşitori pentru deceniile de incompetenţă guvernamentală, de înlocuit atunci
când nu mai suntem necesari. Fiecare vorbeşte doar pentru el însuşi, dar
aproape toţi alegem să tăcem.
Şi
ce singurătate e mai mare decât cea din propria ta cetate, atunci când nimic nu
te opreşte să pleci în altă ţară, când nu ai nimic de pierdut?
Un studiu
recent din Marea Britanie (Fineberg şi col.) constata o cvadruplare a prevalenţei
tulburărilor de anxietate în populaţia generală. Nu sunt studii asemănătoare în
România, dar fiecare psihiatru practician observă şi aici aceeaşi schimbare. De
data asta, medicii sunt de aceeaşi parte cu restul lumii. Desigur, anxietatea
noastră, filtrată de anii de studiu medical, arată altfel: nu e anxietatea
„somatică“, în care trăieşti cu groaza că propriul corp te trădează – explicaţia
ar fi facilă. E poate mai abstractă şi mai subtilă, dar la fel de periculoasă, şi
mult mai greu de citit. Dacă anxietatea e un sfetnic, e important să-i înţelegem
mesajele. Şi unul dintre lucrurile fundamentale pe care anxietatea îl
transmite, oamenilor, mamiferelor şi unor păsări, este să încerci să nu mai fii
singur. Am putea începe de aici.
