Personalitatea sa nu poate fi conturată într-un ferpar. Ar fi
nevoie de un roman pentru a aduna viața, munca, literele, cărțile lui Augustin
Buzura. S-a născut la 22 septembrie 1938 la Berința, în Maramureș. A urmat
Liceul „Gheorghe Șincai” din Baia Mare, iar apoi a absolvit Facultatea de
Medicină din Cluj (1964) și a devenit medic psihiatru. A renunțat la psihiatrie
pentru literatură. Dar amprenta psihiatrică și complexitatea gândirii lui
Augustin Buzura se regăsesc în toate operele sale, inclusiv în cea de debut –
„Capul Bunei Speranțe” (1963).
Printr-o muncă de Sisif, depășind cenzura regimului comunist,
reușește să fie apreciat și integrat (deși criticat adesea) ca redactor la
„Tribuna” din Cluj. Scrie o serie de romane pe care generația noastră le-a
devorat cu aviditate. A scris despre și pentru noi și despre statutul
intelectualului român. „Absenții” (1970), „Orgolii” (1974), „Refugii” (1984).
Și nu numai atât. În „Fețele tăcerii” (1974), spune: „Nu toți intelectualii din
această țară am fost lași sau ticăloși”. Colegul meu de generație a fost
impresionant prin forța și profunzimea sa de scriitor ardelean, demn urmaș al
lui Liviu Rebreanu. Regret că nu a avut puterea să continue cavalcada de romane
despre oprimarea intelectualității în regimul comunist.
A devenit, imediat după Revoluție, membru titular al Academiei
Române (1992). Din 1990, îi revine, pe merit, sarcina de președinte al
Fundației Culturale Române și editor al revistei „Cultura”. A fost președintele
Institutului Cultural Român (2003–2005). A fost bun în tot ce a făcut.
Plecarea lui Augustin Buzura ne lasă cu un mare gol. Dumnezeu să
îl odihnească în pace!
Mihail Mihailide și
redacția săptămânalului „Viața medicală” aduc un ultim omagiu celui ce a fost acad.
Augustin Buzura, scriitor și medic, reper moral și scriitoricesc. Dumnezeu
să-l odihnească!