Colegiul Medicilor Dentişti din România şi
UMF „Carol Davila“ Bucureşti au omagiat vineri, 7 iunie 2013, în amfiteatrul
„George Emil Palade“, trei personalităţi reprezentative ale stomatologiei
româneşti, piloni dintru început şi mai apoi factori de stabilitate şi recunoaştere
naţională şi internaţională. Este vorba de prof.
dr. Valerian Popescu, prof. dr. doc.
Pătru Firu şi prof. dr. Mircea Rusu.
„Când aduni pe unu cu unu, care unu se adună
cu unu şi care unu cu unu devin doi?“ Pe aceste interogaţii filosofice ale lui
Constantin Noica, comuniunea noastră cu profesorii care ne-au şlefuit
intelectual şi profesional oferă imaginea întregului sub auspiciile căruia
ne-am construit fiecare 
devenirea ca oameni. Timpul care ne-a marcat inevitabil
a adus la lumina realizărilor noastre evidenţa faptului că formarea noastră din
perioada şcolii a fost o ecuaţie fără rest, perfectă şi riguroasă.
În inima fiecăruia dintre noi, şcoala ocupă
un loc aparte. Nici nu s-ar putea altfel, pentru că în şcoală ne-am petrecut
copilăria, adolescenţa şi o bună parte din tinereţe. Şcoala ne-a format, ne-a
marcat, ne-a rămas în suflet. Mai ales datorită unor profesori dedicaţi şi
inimoşi, profesori adevăraţi, adevărate modele, care ne-au îndrumat paşii,
poate chiar ne-au schimbat viaţa. De aceea, în momentele de împlinire
profesională şi umană, în clipele de răgaz şi mulţumire, avem datoria de onoare
să ne aducem aminte, cu respectul cuvenit, de cei care au contribuit la
formarea noastră ca medici, ca oameni.
Într-o lume în care valorile materiale devin
mai importante decât cele spirituale sau culturale, într-o lume în care pare să
se fi pierdut sau, în cel mai bun caz, răsturnat multe dintre valorile umane,
într-o lume în care Noica sau Eliade par să piardă cursa în favoarea vedetelor
de o altă factură, astăzi, poate mai mult decât oricând, este nevoie de un arc
peste timp al recunoştinţei, pentru tot ceea ce am primit. Confruntându-ne cu o
astfel de societate, este bine să nu ne conformăm ei, este moral şi demn „să dăm
Cezarului ce-i al Cezarului şi lui Dumnezeu ce-i al lui Dumnezeu“.
„Nimeni
nu-i în stare să se ridice prin el însuşi; trebuie să-i întindă mâna cineva, să-l
ajute cineva“, a sintetizat foarte bine Seneca. Fiindcă vorbim de şcoală şi de
dascăli, personal cred că multe destine au la bază sfatul, exemplul sau influenţa
unui anumit profesor. Biologia a arătat că nu s-au născut şi nu se vor naşte
generaţii spontanee. Tot ceea ce suntem datorăm părinţilor şi profesorilor noştri,
în fapt educatorilor noştri. De aceea, într-un bun spirit creştin, spunem un călduros Mulţumesc! pentru tot ceea ce ne-au
dăruit, cu generozitate şi dragoste, profesorii noştri, alegând acest cuvânt
aparent banal, deoarece în istoria lui, el provine din urarea de mulţi ani.
Vă mulţumim, domnilor profesori, că ne-aţi
învăţat că munca şi viaţa nu se pot despărţi, că fără muncă întreaga viaţă se
prăbuşeşte şi că atunci când munca nu este făcută cu pasiune, viaţa se înăbuşă şi
moare. Ne-aţi mai învăţat să ne iubim profesia, să ne placă ceea ce facem, să
nu facem nimic din datorie sau doar pentru că trebuie făcut, pentru că atunci
munca te uzează şi te transformă în maşină de muncit, în robot. Ne-aţi sfătuit
să punem suflet în tot ceea ce facem.
Vă mulţumim sincer pentru că ne-aţi dat
curaj să ne folosim mintea în modul cel mai onest cu putinţă şi să nu ne fie
teamă de întrebările vieţii, ne-aţi învăţat să facem foarte bine orice am alege
să facem, ne-aţi îndemnat să dăm un sens vieţii, oricât ne-ar fi de greu, ne-aţi
spus că e bine să învăţăm din greşeli, pentru a nu avea eşecuri. Ne-aţi mai învăţat,
domnilor profesori, că excelenţa costă şi că fiecare trebuie să decidă cât este
de dispus să plătească pentru aceasta. De la dumneavoastră am învăţat că, în
viaţă, valoarea nu o dau banii şi, pentru mulţi dintre noi, acesta a fost şi a
rămas un crez.
Domnilor profesori, ne-aţi făcut să simţim,
de-a lungul anilor, că nu e nimic ruşinos în a fi unul din cei mulţi, că un om
obişnuit nu este deloc unul 
oarecare. Mereu îndrumându-ne, încurajându-ne
mereu, ne-aţi dat o parte din dumneavoastră, ne-aţi dat ceva ce va face parte
din noi pentru totdeauna. Pentru tot ce aţi făcut pentru stomatologia românească,
pentru tot ceea ce suntem, vă mulţumim încă o dată.
Parafrazând cugetarea lui Noica, îndrăznesc
a întreba: când profesorul întâlneşte studentul, cine se adună cu cine? Cât
este suma lor? Nu cumva ei fac mereu unu
şi nu doi? Nu cumva reputaţia
dumneavoastră profesională de excepţie, spiritul academic şi devotamentul ne-au
contaminat şi pe noi, foştii dumneavoastră elevi? Realitatea şi nu filozoful
mi-aş dori să poată răspunde: „Da, noi suntem dumneavoastră“, ca într-o eternă
goană a torţei.
PS: Din păcate, la
finalul reuniunii noastre, am aflat că, înainte cu o zi, a trecut în lumea
celor drepţi prof. dr. Valerian Popescu
(n. 1912), membru corespondent al Academiei Române. Dumnezeu să-l odihnească în
pace!
