Acum doi ani, nu m-aș fi urcat în vreunul sub nicio formă. Nu vedeam rostul fenomenalului disconfort visceral pe care mașinăriile astea ţi-l dau. Și, bineînţeles, îmi era frică, una din acele frici iraţionale care sunt corpuri inamovibile, faţă de care biata raţiune, cu toată armata ei de
contraargumente bine fondate, nu e decât o adiere neputincioasă.

Și a venit pandemia și uite că mi-a adus și altceva decât oboseală, uzură, rutină strivitoare și dezamăgire bleagă faţă de semeni și de mine însumi. Nu înţeleg nici eu prea bine resorturile intime ale acestei schimbări: poate, comparativ cu tragediile pe bandă rulantă, cu incertitudinea istorică, cu regresia noastră antropologică, micile-marile temeri domestice, care ne încadrează vieţile și ne trasează drumuri de la care nu deviem, și-au pierdut din autoritate.

Așa am căpătat puterea – sau poate nepăsarea – de a intra direct în muntele de frică. Odată ce am intrat în el, am descoperit că avea consistenţă de brânză telemea. Și, ca să nu îmi dezamăgesc copiii, m-am urcat în cele mai oribile, crunte montagnes russes din Europa Park (și din lume, mi s-a spus).

French Cancan, care te urca într-o spirală ameţitoare în jurul unei grămezi formate din Moulin Rouge, Notre Dame și Tour Eiffel puse unele peste altele, ca apoi să te arunce de acolo ca pe un frigider vechi; Blue Fire, care te lansează cu sute de kilometri la oră în toate direcţiile posibile, pe toate axele; Silver Star, o serie de prăbușiri atât de atroce, încât ești când imponderabil, când greu de o tonă, în succesiuni rapide, fără pauză.

Se pare că m-am purtat ciudat, nu am urlat, nu mi-am aruncat mâinile în aer, nu am plâns și nu am închis ochii, am stat tăcut și nemișcat în timp ce în burtă mi se căscau abisuri.

În minutul pentru care aștepţi o oră la coadă, m-am concentrat cât am putut să nu mă sparg în bucăţi minuscule, să îmi păstrez integritatea minţii și a corpului, care, în acel minut, sunt cu adevărat un singur lucru, reunite, în sfârșit, așa cum ar trebui să existăm tot timpul dacă am fi în stare, cum poate vom exista în Rai sau vom ne-exista în neant.

Știu, e doar un amărât de montagne russe, milioane de oameni se dau zilnic în ele. O distracţie burgheză, un lucru mic fără consecinţe. O minusculă ucenicie a morţii, de nivel de școală primară. Dar pentru mine, un analfabet în această privinţă, a fost lucru mare.

Citiți și: Va trebui să lucrăm împreună!