Am întrebat-o, brusc: „Știi care e
diferența dintre o victorie și un triumf?”. S-a uitat mirată la mine,
conversația nu părea că duce nicăieri. „Triumf e ce se întâmpla la Roma, în
perioada Imperiului, după o bătălie”, i-am spus. „Parada, elefanții, sclavii,
carele alegorice, mulțimea în delir. Victoria, pe de altă parte, e ce mai
rămâne pe un câmp de luptă odată ce – obligatoriu – cineva a fost învins. Pe
undeva e și o chestiune de hazard. De ambele părți, durerea uneori e mai mare
decât vorbele pot s-o circumscrie. Cel care a rămas, învingătorul, se uită
dimprejur la toți învinșii, la cât de vremelnică e vanitatea oamenilor.
Victoria e, de fapt, munca de doliu. Victorioși sunt morții fără nume. Istoria
păstrează doar numele celor ce-au triumfat.”
De când s-a spart buboiul de la Casa
Națională de Asigurări de Sănătate, am așa, ca un fin țiuit în urechi. În
zilele care au urmat arestărilor „la nivel înalt” și dezvăluirilor despre modul
dibaci prin care se furau banii destinați îngrijirilor la domiciliu, mai mulți
prieteni din branșă mi-au scris, consternați. Un amic de la Mureș n-a avut
decât atât să-mi zică: „Sunt oripilat”. Nu e ca și cum, totuși, mai avem mult
loc de șoc și groază în privința orânduirii puterilor. Sălbăticia și
ferocitatea zapciilor care cutreieră sistemul de sănătate ne e cunoscută. La
fel și metodele lor. Câtă vreme de acolo vin deciziile, câtă vreme de acolo se
acordă funcțiile, prin tubulatura venală a scursurii politice, ce-ar fi atât de
grozav? S-a prăduit divers, s-a prăduit nemernic sănătatea, încât nimic n-a mai
rămas neatins. Acesta nu e un joc de sfinți, e dansul mizerabililor. Iar
decapitarea conducerii CNAS, departe de-a fi un prea îndelung așteptat gest
chirurgical, unul care să rupă Casa de varii sucțiuni mafiote, n-are nimic
victorios în conținut sau consecințe. Dar a fost prezentată ca un triumf. Nu e
decât o răfuială între cei ce sunt cu cei ce-au fost, o defilare ce nu are
nimic a face nici cu medic, nici cu pacient. Și, cu siguranță, nimeni nu-i
preocupat de câți morți au rămas în urmă. Vorba unui comedian, în România până
și moartea-i blocată în trafic. Dar, când vine vorba de medicină, însă,
moartea-i blocată în traficul de influență.
A devenit evident pentru mine, în toți acești
ani, că problema mecanismului nu e cine conduce diversele instituții
administrative. Asta nu-i scuză pe cei ce mânuiesc, o vreme, bastoane de
mareșal. Toți stăpânii ne sunt de carton. Pe cât de caricaturali sunt, pe atât
de grețoasă e colcăiala viermilor subiacenți. Ce e cu adevărat spectaculos e că
înlănțuirea e simbiotică. Acele lucruri care țin de abuzul sau neglijența în
serviciu îi leagă pe unii de ceilalți într-o sinistră menajerie. Și să vrei și
nu se poate, când ajungi „șef” pe undeva, te trezești cu o duduie sau vreun
cocon venit pe fir direct dinspre Parlament, Guvern sau Primărie. Nu-i
recomandă vreo calitate, ci filiația simplă. Dacă nu-i primești, pleci. Nu vor
face munci complicate, căci nu-i nevoie de mintea sau de pregătirea lor. Unul trebuie
să bage niște date. Altul trebuie să scoată niște date. Unul trebuie să
falsifice niște hârtii. Celălalt le face pierdută urma. Birocrația e o tiranie
fără tiran, urma scapă turma. Disprețul legii e lege, singurul stăpân știut e
peștele mai mare, care hrănește peștele mai mic.
Ce nu pricep eu, însă, nu e mățăraia
corupților. Are, în grotescul ei, momente cvasiestetice, punctate cu lirism,
melodramă, pasiuni ieftine, pulsiuni primitive, apelative și injoncțiuni
înduioșătoare. Să mă bați, totuși, și nu pricep unde se află drepții. Pentru ce
a ieșit la suprafață la CNAS ar fi trebuit să ai un front de reacție,
perplexitate, indignare din partea tuturor caselor județene, una care să
reasigure, totuși, cetățenii din – să zicem – Sălaj, Botoșani, Arad, Brăila
etc. de sobrietatea structurilor. Chiar nimeni n-a avut nimic de zis? Mă lasă
cu un gust amar cenzura unanimității și în privința managerilor de spital din
România. Nimeni chiar nu vorbește cu nimeni câtă vreme prosperă putregaiul
pretutindeni? Și apoi Colegiul. Și apoi sindicatele. Niște organizații de
pacienți au ridicat, astenic, vocea, că de ani de zile tot vorbesc de aceste
nereguli. Cui au vorbit? Care au fost urechile mârșave?
În astfel de condiții și cu aceste gânduri
în cap, dar mai ales că vine vremea să-mi reînnoiesc autorizația de liberă
practică în România și am niște bani de dat, dar mai ales pentru că sunt
cotizant la CNAS ca orice alt cetățean încadrat în muncă, îmi pun problema:
către cine se duc banii mei? Căror interese servesc leii mei, pe care eu unul
știu că-i muncesc, că doar nu mi-i pune nimeni în poală?
În timp ce eu, ca medic, pierd. În timp ce
pacienții mei, pierduți prin anticamerele lor, mor adeseori fără ca eu
să pot interveni în vreun fel. Cât costă o viață de om? Dar pierderea ei?
N-am pretenția că toate aceste gânduri,
cititorule, fie că ești medic, șef pe undeva, împărat ori proletar, te vor
surprinde în banalitatea lor absurdă. Dar, totuși, kafkiană cum e, tot o formă
de crimă rămâne. Criminalii sunt acolo. Crimele lor poartă nume. E un atentat
la siguranța națională să fraudezi sistemul Casei Naționale de Asigurări de
Sănătate. Nu e o simplă hoție. Apatia, indiferența, lehamitea, complicitatea
murdară a ta, care-ai scris rețete false, sau a ta, care-ai trimis pacienți fictivi
către decontare, sau tu, care ai știut ce faci când spărgeai SIUI, când cădea
și milioane de pacienți așteptau ca boii la ușa doctorilor de familie... Și
pentru ce? Pentru o sumă oarecare? Scuip pe banii pe care i-ai făcut. Și n-am
vreo vorbă bună.
O să ziceți că acestea nu sunt gânduri
demne de un psihiatru. Cum că noi, psihiatrii, se presupune că suntem oameni
echilibrați, empatici, că avem o înțelepciune aparte, că arbitrăm, reconciliem,
împăcăm. Dar, înainte de-a fi psihiatru, sunt om. Ăsta să fie păcatul meu,
pentru cele zeci de mii de morți prevenibile, anual, în România. Și n-am să-mi
pierd umanitatea ori compasul moral pentru că o clică oarecare, scursura
pământului, s-a gândit într-o zi că viața oamenilor e rost de făcut o pâine
albă, moale, bună, numai bună de mâncat, pe spinarea prostimii. Am jurat să
servesc vieții omului. Și voi, ceilalți doctori, ați făcut la fel. Gândiți-vă
la asta dimineața, la raportul de gardă. Gândiți-vă la asta în sala de
operații. Gândiți-vă la asta când prescrieți un tratament și vă sună pacientul
că n-a găsit medicamentul, că umblă bezmetic prin farmacii. Gândiți-vă la asta
când mergeți pe ambulanță. Când vă uitați în ochii bolnavului. Ai muribundului.
Ai familiei lui. Și-apoi vorbiți-mi de echilibru. De empatie. De înțelepciune
aparte.