Fără doar și poate că în acest al doilea an al pandemiei de coronavirus avem de cumpătat dacă totul gravitează sau nu împrejurul COVID. Nu e ca și cum deodată celelalte boli ar fi dispărut sau metehnele sistemice s-ar rezuma doar la secţiile de boli infecţioase. Lista de probleme în sistemul sanitar este atât de lungă, diversă și pe alocuri înspăimântătoare încât formularea ministerială poate să genereze suficient ecou, respectiv frison.

        Și totuși, COVID este un test de turnesol sanitar, de la curăţenia cearșafului de pe patul de spital, la atitudinea procedurală în cabinetul de medicină de familie ori calitatea actului medical în policlinică. Ne-am purtat mai bine în vremuri de COVID decât ne purtam înainte. Și ne-am purtat și mai rău pe alocuri. Raportul dintre pandemie și sănătate este de subordonare, dar ramificaţiile sunt suficiente cât privește combaterea unui vector viral încât, cu mici excepţii, COVID să includă toate nodurile de reţea, deci să ne vorbească despre imaginea de ansamblu.

        Eu sunt psihiatru. Dar mă număr și printre cei care au pierdut pe cineva drag din cauza COVID. Experienţa mea a fost și rămâne că, rând după rând, Sănătatea – respectiv ministerul dânsei – au fost greșit reprezentate și trunchiat aplicate.

        Cred, mai mult decât orice, în compasiunea umană și oferta de îngrijire. Or, de un an, am văzut, respectiv tratat, atâta amar de oameni care au fost pacienţi cu COVID, dar nicidecum îngrijiţi. Când spun „îngrijiţi” mă refer la nivelul omeniei, nu la poziţia branulei. Aruncaţi în rezerve și închiși acolo. Lăsaţi să stea peste noapte lângă un mort, în timp ce erau conectaţi la oxigen. Plimbaţi de colo-colo și bruscaţi la ceasul slăbiciunii lor. Puși pe drumuri pentru tot felul de hârtii idioate.

        Există loc, când nimic nu mai rămâne, să fii blând, bun, să fii om. Pe de altă parte, când sistemul traumatizează individul, fie prin mizeria lui, fie prin desconsiderarea omului de către omul în halat, preţul plătit de bolnav pentru sănătatea lui este umilinţa.

        Cozile interminabile la poarta spitalelor, comunicarea bizară și frecvent absentă cât privește soarta bolnavilor către familii, dar și contradicţiile între cadre medicale sunt poate secundare actului medical în sine, dar lasă daune prelungi și sechele dureroase.

        Da, Ministerul Sănătăţii nu este Ministerul COVID. Dar, fără conceptul de grijă, fără compasiune, Ministerul Sănătăţii n-are cum fi al sănătăţii. Cel mult Ministerul Sistemului Sanitar. Care n-arată bine deloc.