Ministerul Sănătății
din România este, de fapt, un minister al medicinii, un minister al bolii. Managementul
bolii este foarte diferit de managementul sănătății. Marea majoritate a bugetului
în sănătate și marea majoritate a timpului și efortului investite de Ministerul
Sănătății sunt în managementul bolii în spitale. În total, în România, există undeva
în jur de 120.000 de paturi de spital, care înghit cea mai mare parte a resurselor
– la o populație de douăzeci de milioane, vine undeva la 165 de persoane la un pat.
În mod evident, rețeaua de spitale este gândită să deservească simultan doar o minoritate
dintre noi – aproximativ 0,6%. Sistemul de spitale este gândit să răspundă bolilor
uzuale – de aceea, în caz de catastrofă majoră, sistemul este întotdeauna depășit.
Spitalele se ocupă să îi vindece pe cei bolnavi. Cine se ocupă să îi țină sănătoși
pe ceilalți 99,4%, astfel încât să nu aibă nevoie de spital? Nimeni! Câte fonduri
se alocă pentru reducerea factorilor de risc pentru sănătatea celor 99,4%? Comparativ
cu fondurile care merg către spitale, putem spune că zero!
Deși studiile arată
de zeci/sute de ani că promovarea sănătății și prevenția sunt semnificativ mai eficiente,
atât din punct de vedere financiar, cât și din punctul de vedere al calității vieții,
Ministerul Sănătății din România ignoră cu desăvârșire aceste componente. Promovarea
sănătății și prevenția sunt, în România, doar lozinci, concepte goale de conținut,
dată fiind absența finanțării și a resurselor umane specializate.
Situația în care
suntem noi în România e ca aceea a unui om care are acoperișul spart, pereții găuriți
și nu are ferestre la casă. Acoperișul sunt spitalele – acoperișul îl folosești
doar când plouă, la fel cum spitalele le folosești doar când ești bolnav. Marea
majoritate a populației din România nu folosește spitalele pe parcursul unui an,
având o stare de sănătate rezonabilă. Acoperișul e într-o stare proastă și îl tot
cârpim cum putem, fiindcă nu avem bani să facem unul nou. Pereții și ferestrele
sunt promovarea sănătății și prevenția – pereții oferă adăpost de animale, insecte,
vânt, temperaturi adverse tot timpul, la fel cum starea generală de sănătate este
menținută constant de stilul de viață și factorii protectori. Degeaba punem toate
resursele în repararea acoperișului și nu reparăm deloc pereții sau ferestrele,
nouă, ca locatari ai casei, tot rău ne va merge.
În același timp,
dacă repari pereții și ferestrele și ignori acoperișul, la prima ploaie sau zăpadă
va fi belea mare. Este un paradox – dacă nu aloci bani pentru promovare și prevenție,
oamenii sănătoși se vor îmbolnăvi, dacă nu aloci bani pentru spitale, oamenii bolnavi
vor muri. Ce este mai important: să le salvezi viața celor 0,6% bolnavi sau să îi
ții sănătoși pe cei 99,4%? Răspunsul este: ambele! Desigur că ar fi imoral să lăsăm
oamenii bolnavi să moară, dar tot imoral este să nu prevenim apariția bolilor care
pot fi prevenite!
Pe de altă parte,
este o strategie perdantă să aloci bani doar pentru cel care strigă mai tare. În
principal, spitalele au cea mai puternică voce – în absența fondurilor, oamenii
mor. Oamenii sănătoși nu au voce, pentru că nu sunt conștienți de riscurile pentru
sănătatea lor. În plus, în momentul în care se îmbolnăvesc, sistemul de spitale
va striga după fonduri în numele lor, întărind sistemul cvasiexclusiv de finanțare
pentru bolnavi.
Trebuie investit
în ambele direcții, altfel oamenii vor continua să înghesuie cu urgențe vitale
un sistem epuizat financiar și logistic. Sumele alocate celor 99,4% vor scădea nevoia
de fonduri pentru cei 0,6%. Ministerul Sănătății este cel care face strategiile
de sănătate. Ministerul Sănătății este cel care are datele statistice. Ministerul
Sănătății este cel care decide care parte a casei va fi reparată.
Ministerul Sănătății
din România ar trebui să se ocupe și de sănătatea românilor, nu doar de bolile lor.
Sau poate ar trebui redenumit: Ministerul Bolii?