Umblă
un mit despre noi, exploatat de vulg când copios, când dubios. Îi spun mit
pentru că stă pe-o sămânță de adevăr. Medicul ar fi narcisist. Medicul ar fi
grandios. Medicul ar avea un cult al propriei personalități. O iluzie a
măreției. Un nas fără prăjină, un ego gonflat de momentul cinetic al creației
în care, luciferic, (re)dă și (re)ia viață. De-aia nu oricine ajunge doctor.
De-aia nu oricine semnează, faustian, contractul cu Hipocrate. Ipoteza că
medicii văd boli, nu bolnavi, s-ar potrivi, în legendariumul acesta, cu
propunerea că stăm deasupra omului, șamanic, în lupta cu morbul. Pe care el,
pleava, nu-l pricepe, și-atunci se uită spre noi, când cu spaimă când cu
adulație. Să fii un bun vindecător presupune deopotrivă atingere divină și
sclipire de drac, altfel cum l-ai ghici pe pacient de la ușă, altfel cum ai ști
ce să-i faci, cum să-i dregi, cum să-i repui ordinea la loc când haosul îi
ocupă spațiul intern?
E
doar unul din multiplele puncte în care suntem prost înțeleși, incorect
percepuți de cei de lângă noi. Aceia dintre noi cu aplecări antropologice au
propus, de-a lungul timpului, că n-are rost să te lupți cu scenariul cultural
al poporului. Până la capătul lumii, s-ar părea, vom fi condamnați să levităm
deasupra speranțelor umanității, ultimii paznici ai vieții când toate luminile
s-au stins. Prin asta suntem, ce-i drept, dezumanizați, puși pe-un piedestal
astfel că, în momentele (mai frecvente decât apare vreodată în presă) în care
greșim, greșeala ne e de neiertat.
Nu
știu alții cum sunt, dar – în breasla mea – am una din cele mai inestetice
practici. Cunosc biblia meseriei mele la fel de bine ca oricare dimprejur.
Citesc, ca probabil mulți alții, „presa de specialitate“. Uit apoi 90% din
ce-am citit și mă întorc în tranșeu. N-am să uit niciodată privirea
dezaprobatoare a unuia dintre primii mei pacienți care mi-a întors, cu obidă,
că „dumneata, domnule doctor, vorbești mai mult din cărți, teoria ca teoria,
dar practica?“. Practica – mama ei de practică – a însemnat de-a lungul anilor
nenumărate greșeli și sunt trist (dar onest) să admit că, pe măsură ce se scurg
kilometri de povești, continui să perseverez, uneori diabolic, în eroare.
Erorile mele sunt multiple. Și mici. Slavă Domnului că nu mai amestec dozele de
medicamente! (Glumesc, n-am greșit dozele de medicamente, mai puțin o dată,
când m-am gândit la un zepam și-am scris pe rețetă alt zepam și nu mai știam
dacă era cel de 1, de 3, de 5 sau de 10 miligrame, de-am stat două săptămâni cu
un mare gol în piept că mi-am nenorocit pacienta, care, ironia sorții, s-a
întors înapoi mult mai puțin anxioasă și cu o remisie completă a simptomelor.)
În rest, pocinoage cu carul. Nu pot să respect nici să mă bați poziția
regulamentară de muncă. Din lipsă de timp, mărturisesc public că nu o singură
dată mi-am luat prânzul în compania unui pacient. În timp ce mi se plângea,
frângeam cu el un pic de pită cu pastă de roșii deasupra, zisă și pizza. M-am
stropșit – uneori nedrept – la câte-un domn mai caracterial defect, unde mai
pui că în anumite momente am folosit chiar și sintagme profane. Scuzele n-au
fost tardive de cele mai multe ori, folosesc acest moment să le emit, din nou,
fără ipocrizie.
Când
am terminat facultatea, stăteam pe-o falsă credință. Cum că să fii medic, dacă
nu te-ai născut înzestrat cu har, e-o meserie cam
cum e ceasornicăria. Dar m-am înșelat. Nu-mi ieșea rolul și pace
dacă nu mă introduceam pe mine în ecuație. Cu bune, cu rele, cu
poveștile mele păcătoase și cu erorile ocazionale de posologie continui să mă
bat pentru (și uneori cu) pacienții mei. Cine propune că suntem egali
trăiește-o blândă narcoză. Cum să fim egali? El a greșit poate o singură dată,
poate de-aia se află acolo în fața mea. Eu am greșit de mii de ori înaintea
lui. Suntem experți, noi doctorii, la micile greșeli. El poate are o rană pe
ego că de ce-a băut sau de ce a făcut sau de ce a tăcut. Eu am rana – ca și
tine, confrate care citești – tuturor momentelor când, poate neștiut de nimeni,
ai făcut-o de oaie. Când nu ți-a ieșit sutura cum ar fi trebuit. Când n-ai pus
diagnosticul din prima. Când n-ai tratat magistral un bolnav. Oricât de mult ai
fi citit, oricâtă carte ai mâncat pe brânci, greșeala e inevitabilă, are
caracter inefabil și da, cineva va avea de suferit din pricina ei. De-aia
medicul, fie el solitar ori ba, ar face bine să vorbească de meserie cu
aproapele lui. De-aia e medicina o știință cu funcție de mentorat și de
intervizare. De-aia funcționăm ca un grup, nu ca o adunătură de indivizi. Și
cel mai greu moment – cel care face de fapt un doctor să fie doctor și nu
argat, slugă sau mecanic auto – e acel moment după ce ți s-a rupt sufletul că
ți-a murit un om și nu știi dacă nu cumva a fost și greșeala ta, oricât de mult
ai tras să-i salvezi viața, și te întorci, te aduni, poate o să-ți dai și o
pereche de palme pe ascuns, și ai să te îmbraci din nou în halat, și ai să dai
din nou binețe. Urăsc zicala că fiecare chirurg are aleea lui în cimitir. La
fel clișeul că psihiatrii diferă de pacienții lor doar prin faptul că,
întâmplător, poartă un halat. Sunt caricaturi ale unei lumi care nu ne-a văzut
decât extremele și ne-a raționalizat, prin umor, durerea practicii. Sunt
momente în care nimeni altcineva, doar noi și bolnavul pricepem ce se întâmplă
cu el. Iar dacă noi nu pricepem, el cu atât mai puțin. Barnard n-a făcut
transplantul de cord din prima. Până la primul pacient care i-a trăit au fost
alții care i-au murit, mult mai mulți la număr. Dan Enescu n-a reparat o arsură
gravă la copilul mic de la prima încercare încât să-și păstreze funcția motrice
sau pe cea prehensilă a mâinii. Fapt este că oamenii se dau pe mâna noastră conștienți
că poate-o să greșim, poate n-o să ne iasă, poate nu va fi de-ajuns. Poate.
Sunt
boli în care nu e nevoie de om, de doctor. Ai simptome, diagnostic, protocolul
terapeutic, pa și la revedere. Dar mai sunt și boli în care miza nu e doar
vindecarea, restitutio ad integrum și celelalte minuni ale semiologiei
tradiționale. Există boli pe lumea asta în care în joc sunt ființa individului,
umanitatea lui, sentimentul coerenței pe care ți-l poate da, și-apoi ți-l ia cu
perfidie, viața. Acolo e nevoie de noi. Și primul lucru pe care mi-l spun
înainte să comit următoarea greșeală, de obicei de adresare (urăsc apelativele
de politețe, inter alia) este: e în regulă să comiți micile greșeli,
asta te-ajută să înțelegi, deci să eviți, pe cât posibil, marile greșeli.