Cred cu tărie că săptămânalul „Viața medicală” se constituie,
mereu mai consistent, într-o valoroasă tribună a medicului ca personaj
înzestrat cu conștiință, de „luminar” în miezul comunității. Ridicându-se mereu
mai mult deasupra limitărilor strict profesionale, medicul VM (să-l
numim astfel pe acela care publică în „Viața medicală”, dar și pe acela care
aderă consecvent, prin lectură, la ideile dezbătute aici) apare de cele mai
multe ori eliberat de constrângerile alinierii la una sau alta din opțiunile
politice aflate în uz pe „piața românească”. Chiar dacă, în limitele
omenescului, personajul poate aparține uneia sau alteia dintre acestea, în
spațiul VM, el își manifestă în mod pur interesul pentru problematica
sistemului nostru medical sub toate aspectele sale. Nicio altă publicație „de
breaslă” nu se poate mândri cu o astfel de atitudine. Poate că nu ar fi cu
totul deplasat ca un cercetător român (și nu un grup de cercetători britanici, sic!)
să grupeze articolele de atitudine – măcar din ultimele două decenii – ale
săptămânalului nostru, să le claseze, să le identifice vectorii și
continuitatea.
Am publicat și eu câteva editoriale glumeț-acide („Sărăcia ca
factor de risc”, „Omul statistic”, „Sânge francofon”, „Rampa ca parabolă”,
„Cave canem” etc.), simțindu-mă și eu în acest fel un „om al cetății”, un
personaj dotat cu curajul de a da glas convingerilor proprii. Dacă nu eram
dispus să abdic de la dimensiunea mea caracterial-educațională, de la cota unei
anume demnități, în fața glasului de sirenă al lumii politice (cu platourile
sale încărcate de rumene funcții bine asezonate cu voiajuri de vis și cumetrii
promițătoare, cu pocaluri pline de absintul măririi), măcar beneficiam de
avantajul conștiinței curate a celui care, refuzând să tacă, implicit nu
consimte la abominabile malversațiuni, la improvizațiile „de partid și de
stat”, mult mai dăunătoare chiar decât hoția pe față.
Analizând atât bagajul meu publicistic VM, cât și pe acela al
confraților mei „de pană”, am avut reconfortanta revelație că ceea ce putea
părea a fi o sumă de solouri sau cel mult duete s-a constituit, încet-încet,
într-un cor autentic și bine articulat, care se cere într-adevăr luat în seamă.
Frumusețea rezidă tocmai în absența dirijorului (numit adeseori și păpușar, cel
pe care îl ghicim în spatele oricărei forme de manifestare a opțiunilor
social-politice!). Și totuși, dacă dorim cu orice preț să identificăm și aici
un astfel de personaj, ei bine, îl regăsim tocmai într-o anume comuniune de
idei. Medicul VM, indiferent de nume, vârstă sau specialitate, este pe cale de
a se constitui într-un personaj colectiv emblematic, mereu mai convingător.
Dar mi-am surprins și dorința secretă ca rândurile mele să
inducă o reacție cu consecințe palpabile pe diverse trepte ale încrengăturii
noastre sociale. În secret gândeam și eu ca Maica Teresa de Calcutta că „este
adevărat că ceea ce fac eu este ca o picătură de apă într-un ocean, dar fără ea
oceanul nu ar mai fi ceea ce este”. M-am surprins nerăbdătâor de confirmare,
dar am sfârșit prin a mă înclina în fața mecanismelor tainice care doar după
îndelungă trecere a timpului generează rezolvări pe cât de neașteptate pe atât
de seducătoare.
Marius Ungureanu încheia recentul său editorial din VM,
intitulat „România lui ce și cum”, cu următoarele cuvinte: „E timpul să ne
preocupăm mai serios și structurat să găsim răspunsurile pentru ce?, cum?
și cine? De aceste răspunsuri depinde sănătatea noastră ca indivizi și
ca popor”. Este o mănușă explicit aruncată de medicul VM întregii societăți
românești a acestui început de mileniu.