Ce calităţi cerem
oamenilor care se dedică profesiunii medicale? Ce criterii folosim pentru selecţionarea
lor şi ce concepţii avem în pregătirea lor? În ce mod şi cu ce rigoare le
apreciem activitatea şi, în ultimă instanţă, ce le oferim pentru a şi-o desfăşura
normal? În urmă cu aproape cinci decenii, un medic-inspector de la Direcţia
sanitară Constanţa trimitea autorităţilor o analiză lucidă a principalelor
probleme din învăţământul medical, din practica medicinii rurale, cu nuanţe în
aprecierea calităţii actului medical. Dincolo de schimbările de formă, fondul
pare să fi rămas, peste timp, acelaşi.
Există, cred, unele probleme sanitare încă
nerezolvate. Există, mai ales în asistenţa medicală, un defect de calitate –
profesional-ştiinţific şi profesional-psihologic; conducerea Ministerului Sănătăţii
face eforturi pentru continua ameliorare a stării de lucruri, dar sunt şi situaţii
care se pare că o depăşesc.
După părerea mea, problema are două mari
aspecte. Există, în primul rând, tendinţa de a se atribui reţelei sanitare
situaţii care nu-i aparţin şi a căror rezolvare se poate realiza numai la nivel
central; şi există, în al doilea rând, grave deficienţe ale sectorului sanitar
însuşi. Aceste două aspecte nu pot fi separate. Nu este vorba aici de factorii
social-economici, care-şi au rolul lor. Noi ne referim la ceea ce se poate
realiza acum şi vorbim despre o asistenţă medicală care în prezent este
inferioară eforturilor financiare pe care le face statul, este deci sub nivelul
posibilităţilor economice şi culturale ale ţării.
Mă voi limita, deocamdată, la capitolul cel
mai stringent: asistenţa medicală în mediul rural, asigurată mai ales de către
medicii absolvenţi. Dintre aspectele acestui capitol, voi reţine pe cele mai
izbitoare: tinerii absolvenţi (medici şi cadre medii) nu sunt îndeajuns de pregătiţi
pentru profesiunea lor; mulţi absolvenţi nu doresc să rămână în mediul rural,
unde condiţiile de viaţă şi de muncă sunt socotite de ei nesatisfăcătoare;
calitatea asistenţei medicale, ca o consecinţă a celor de mai sus, e
deficitară.
Premisele
învechite ale învăţământului
A spune că un medic este nepregătit este ca
şi cum ai spune că un şofer este daltonist. Acest din urmă lucru nu se poate
întâmpla. Primul însă – da. De ce?
Ministerul Sănătăţii recunoaşte acest lucru
atunci când cere direcţiilor sanitare să trimită absolvenţi, imediat după
repartizare, câte două săptămâni în secţiile de pediatrie şi maternităţi,
înainte de a fi trimişi la circumscripţii. Se pot oare completa cunoştinţele (e
vorba de cunoştinţele practice) în două săptămâni, la Hârşova, de exemplu? Să
mai amintim că mulţi medici nu sunt destul de pricepuţi în mica chirurgie şi
medicii generalişti fac greşeli mari în administrarea medicamentelor la copii,
nu cunosc problemele puericulturii, pe care le socotesc, de altfel, de competenţa
pediatrilor?
Este neglijată latura practică a instrucţiunii,
iar învăţământul teoretic însuşi e bazat pe nişte premise învechite. Greşelile
încep din momentul selecţionării candidaţilor la concursul de admitere în
universităţi (şi chiar mai devreme).
În ţara noastră lipseşte un sistem în
vederea evaluării cu criterii ştiinţifice (şi altele decât memoria) a posibilităţilor
intelectuale şi, în general, a aptitudinilor elevilor, atât pentru a le oferi o
îndrumare în alegerea profesiunii, cât şi pentru a face o selecţionare a
candidaţilor în raport cu specificul profesiunilor. Învăţământul universitar
este bazat pe o prea vastă acumulare de cunoştinţe. El se vrea exhaustiv, ceea
ce bineînţeles e o iluzie într-un secol dominat de-un univers de informaţii.
Alergând pe urma acestei „fata morgana“, se neglijează (dacă nu se sacrifică)
structurarea gândirii, ierarhizarea informaţiilor.
Copilul cu frăcuşor şi jobenuţ
Tânărului absolvent al medicinii îi apar pe
acelaşi plan tratamentul amigdalitei acute şi maladia Niemann-Pick, pe care nu
o va întâlni niciodată în viaţa sa. Tot aşa cum un student la limba română învaţă
anii de apariţie ai tuturor periodicelor (cum se poate considera această manieră
în secolul nostru?) şi poate fi totuşi un incult ca formaţie intelectuală. Tot
aşa cum un elev este obligat să înveţe un număr imens de domnitori, regi şi împăraţi,
dar puţini sunt aceia care, terminând liceul, ar putea să argumenteze în ce
constă geniul politic al lui Ştefan cel Mare. Au învăţat fapte şi nu sensul
lor. Un curs universitar trebuie să fie un zbor în elicopter. De sus se văd toţi
munţii, văile şi aşezările şi mai ales orientarea lor în cele patru puncte
cardinale. Culoarea florilor şi scoarţa copacilor vor fi studiate mai târziu,
cu migală, după descindere.
Aici trebuie pomenită anomalia existenţei
facultăţii de pediatrie. Ce poate fi mai contrar unui spirit metodic decât a
începe specializarea înaintea studiilor generale? Învăţământul teoretic este
atât de mult hipertrofiat, încât aspectul practic nu poate fi decât neglijat.
Unui absolvent studios i se va părea mai importantă problema „radioactivităţii
fosfolipidelor din laptele matern“ (nu este o exagerare) decât modul practic de
preparare a laptelui praf. Studenţii audiază două cursuri despre „structura
bobului de grâu“, dar nu reuşesc în şase ani (în condiţiile actuale ale
externatului obligatoriu) să asiste mai mult de cinci naşteri. Iată rezultatul
de necrezut obţinut prin investigarea a 35 de absolvenţi repartizaţi fostei
regiuni Dobrogea în 1967: numai nouă au asistat mai mult de cinci naşteri şi 23
nu au decolat manual nici o singură placentă.
Situaţia este aceeaşi, din toate punctele
de vedere, în ce priveşte pregătirea cadrelor medii. Vom menţiona doar
manualele pentru şcolile sanitare. Acestea nu sunt construite după o tematică şi
o logică care să ţină seama de specificul în care se încadrează un asistent.
Ele cuprind totul în mic, nişte miniaturi ale tratatelor de medicină, ceva tot
atât de nepotrivit ca şi cum ai trimite pe stradă un copil îmbrăcat într-un frăcuşor
şi cu un jobenuţ pe cap.
Nu
există o asistenţă promptă şi de calitate a urgenţelor în mediul rural
Al doilea fapt izbitor este acela că unii
medici nu doresc să rămână în mediul rural. Ei consideră aceste stagii ca o situaţie
tranzitorie şi de dorit a trece cât mai repede. Mulţi sunt preocupaţi să se
mute într-o circumscripţie mai apropiată de un oraş mare, iar cei care au
posibilitatea sunt navetişti. Toate acestea plasează medicul într-un climat
psihologic propriu unei activităţi superficiale, dominanta sa fiind plecarea.
În aceste împrejurări, nu există o asistenţă promptă şi de calitate a urgenţelor
în mediul rural; de asemenea, medicul nu-şi va cunoaşte populaţia, el nu va
utiliza posibilităţile de investigaţie existente (aproape la toate circumscripţiile
există un microscop – în valoare de circa 3.000 de lei; o trusă oftalmologică –
cam de aceeaşi valoare; o masă de laborator de circa 8.000 de lei; foarte mulţi
nu au utilizat însă niciodată nimic din toate acestea, iar în mesele de
laborator se ţin registrele). Medicul nu-şi va putea disciplina nici cadrele,
el însuşi fiind navetist şi nedisciplinat. În fine, comuna pierde în felul
acesta şi un intelectual, important rol de care medicul, în alte circumstanţe,
ar putea să se achite mai bine.
Această situaţie este aproape generală.
Totuşi, nu există un sistem diferenţiat de salarizare şi nici un mod de a
recompensa activitatea susţinută. Salarizarea este aceeaşi pentru medicul care,
fiind navetist (şi nu există nici o lege care să interzică expres aceasta), nu
rămâne decât şapte ore sau chiar mai puţin în circumscripţie, ca şi pentru
medicul care stă permanent la circumscripţie, răspunde la toate urgenţele, are
casă de naştere (uneori intercomunală) şi eventual staţionar. Salarizarea este
aceeaşi pentru medicul generalist şi pediatru, cu marile lor răspunderi şi
marele volum de activitate, ca şi pentru medicul stomatolog, care, în 80 la sută
din cazuri, nu-şi ocupă timpul decât parţial (la Băneasa, judeţul Constanţa, la
doi medici stomatologi se înregistrează trei-patru consultaţii pe zi).
Salarizarea este aceeaşi pentru un medic radiolog în Capitală (şi există unităţi
unde radiologul lucrează trei ore pe zi) şi pentru medicul radiolog de la un
spital cum era, de exemplu, Babadagul, unde acelaşi om asigura şi spitalul, şi
policlinica pentru întregul fost raion, şi controalele periodice etc.
Este ora 2 noaptea, în satul X are loc o naştere
cu complicaţii grave. E chemat medicul, care face tot ce-i stă în putinţă.
Femeia e salvată. În satul Y medicul lipseşte, fiind navetist. E chemată
salvarea, dar hemoragia fiind abundentă, femeia ajunge exsanghinată la spital şi
moare. Aceşti doi medici sunt salarizaţi la fel. Nu pot înţelege cum e posibil
ca principiul socialist al retribuţiei după muncă să fie în practică ignorat.
Nivelarea
duce la dezinteres şi incompetenţă
Există apoi surori de policlinică, la unele
cabinete, care literalmente nu au ocupaţie; există surori la unele circumscripţii
rurale care sunt adevărate eroine – pentru acelaşi salariu.
Această nivelare duce, la rându-i, la
dezinteres şi incompetenţă şi totul se învârteşte într-un ameţitor şi tragic
cerc vicios. Este uimitor cum viaţa şi moartea pot fi privite la fel. Într-adevăr,
în niciun sector de activitate nu se manifestă faţă de greşeli atâta toleranţă,
tocmai de către aceia care suportă consecinţele.
După crearea vieţii, faptul cel mai solemn
pe pământ este salvgardarea vieţii. Aici se încadrează şi activitatea
medico-sanitară. Aceasta este una dintre cel mai puţin controlabile activităţi
omeneşti. În limite legale (controlabile), acelaşi lucru poate fi făcut foarte
bine sau foarte rău; calitatea gestului fiind o funcţie a unei coordonate
sufleteşti pe care nimeni nu poate să o măsoare sau, dacă o intuieşte, nu o
poate demonstra. Este ca un însemn sub care stăm.
Şi sub acest însemn, ce calităţi cerem
oamenilor care se dedică profesiunii medicale? Ce criterii folosim pentru selecţionarea
lor şi ce concepţii avem în pregătirea lor? În ce mod şi cu ce rigoare le
apreciem activitatea şi, în ultimă instanţă, ce le oferim pentru a şi-o desfăşura
normal? În vederea răspunsului la aceste întrebări, socotesc grabnic necesară o
discuţie aprofundată asupra problemelor sanitare şi acesta este mobilul
rândurilor de faţă.
În ţara noastră lipseşte un sistem în vederea
evaluării cu criterii ştiinţifice (şi altele decât memoria) a posibilităţilor
intelectuale şi, în general, a aptitudinilor elevilor, atât pentru a le oferi o
îndrumare în alegerea profesiunii, cât şi pentru a face o selecţionare a
candidaţilor în raport cu specificul profesiunilor. Învăţământul universitar
este bazat pe o prea vastă acumulare de cunoştinţe. El se vrea exhaustiv, ceea
ce bineînţeles e o iluzie într-un secol dominat de-un univers de informaţii.
Alergând pe urma acestei „fata morgana“, se neglijează (dacă nu se sacrifică)
structurarea gândirii, ierarhizarea informaţiilor.
Text publicat în
„Scînteia“ (26 iunie 1968) şi inclus în volumul „Medicii bolnavi“, apărut
recent la Editura Viaţa Medicală Românească. Subtitlurile au fost adăugat în
redacţia „V. m.“.
