Newsflash
OPINII

MEDICINA ÎNTRE MIRACOL ŞI DEZAMĂGIRE (1)

de - sept. 11 2009
MEDICINA ÎNTRE MIRACOL ŞI DEZAMĂGIRE (1)

Sănătatea reprezintă valoarea existenţială primordială pentru om, fiind o condiţie necesară împlinirii sale destinale. Fără sănătate, devine grea, dacă nu imposibilă, identificarea sensului vieţii, întrucât ea asigură puterea de luptă care se cere, asociindu-i şi bucuria de a exista. Medicina a apărut din preistorie, odată cu omul, ca un univers protector. Prelungea şi dezvolta, de altfel, unele reacţii de apărare faţă de boală, cunoscute din lumea animală. Filonul constitutiv de atunci, naiv cum era, s-a perpetuat în tradiţia populară din întreg cursul timpului („etnoiatria“). (...)

   Arsenalul medicinii preştiinţifice era simplu şi se baza în primul rând pe plante. Cum bolile nu puteau fi pe atunci explicate, au fost proiectate, din ignoranţă, ca şi însăşi viaţa, într-un supranatural stăpânit de forţe malefice, demoni, soartă, pedeapsă divină. Aceeaşi aură magică avea şi vindecarea lor, privilegiu al unor puteri oculte de care se bucura numai vraciul, care asocia leacurilor şi felurite incantaţii. În Egiptul antic, rolul vindecătorului revenea preoţilor, astfel că bolnavii invocau, în templu, zeităţile binefăcătoare. Zeificarea unui medic faimos, Imhotep, atestă respectul special de care se putea bucura medicina. Şi în Elada a fost dus în Olimp pământeanul Asclepios, fiu al nimfei Coronis cu zeul Apollo. Templele închinate lui erau pline cu ofrandele aduse drept recunoştinţă. Religiile monoteiste au adus, mai târziu, în atenţie numeroase „minuni“ – vindecările miraculoase – şi cu ele rugăciunea, cultul moaştelor, penitenţa, pelerinajul, ritualul exorcizării. În practica unor popoare primitive nu a lipsit nici simbolismul magic al leacurilor: analogii de culoare şi formă, funcţie naturală (pudră de creier în idioţie, plămân de vulpe în ftizie, pudră de vezică de porc în incontinenţa urinară etc.). Inventivitatea şarlatanilor a adăugat şi bizarerii ca „praful de lună“, cornul de inorog sau „theriaca“ (amestec de peste zece ingrediente), pe când alchimiştii, la rândul lor, visau la „elixirul vieţii“.
   Rezultatul nu putea fi, cu astfel de mijloace, decât foarte modest. Lucreţiu îl deplângea astfel în „Poemul Naturii“, vorbind despre o epidemie de ciumă: „Mută de groază bâlbâia acum medicina“. Satirele lui Molière ne par şi ele justificate, pentru că arsenalul terapeutic lăudat în „Bolnavul închipuit“ se reducea, pentru toate bolile, la aceeaşi tripletă: „Clysterium donare, Postea saignare, Ensuita purgare“. Iar dacă bolnavul nu era bine, se repeta: „Resaignare, repurgare, reclysterizare!“… Montaigne făcea această apreciere tot în secolul al XVI-lea: „Nu medicii ne lipsesc, ci medicina“. Critica făţişă, din partea unui profesionist, a făcut-o abia Samuel Hahnemann, care a fundamentat homeopatia, enunţând, la 1790, o nouă lege: „Similia similibus curantur“. Condamna astfel medicina „alopată“ practicată pe vremea sa, care se orienta exact invers: „Contraria contrariis curantur“. Adică, febra nu ar trebui tratată cu antipiretice, ci cu substanţe piretogene, administrate însă în doze infinitezimale. Diluţiile trebuiau şi „activate“ printr-o agitare puternică. Tot astfel, diareea cu diareice se tratează, tusea cu tusigene etc.
   Criticile medicinii „oficiale“, cea învăţată în universităţi, s-au înmulţit. Noile formule propuse s-au dovedit din păcate doar iluzii şi uneori şarlatanii patente: magnetoterapia (messmerismul), cristaloterapia, metaloterapia, energoterapia, terapia Psy, aromaterapia, iridodiagnosticul ş.a.
   Saltul la medicina ştiinţifică s-a făcut abia în secolul al XIX-lea, condiţionat de constituirea ştiinţelor fundamentale şi de elaborarea noii strategii a cunoaşterii. Este meritul unor medici din perioada Renaşterii de a fi orientat cercetarea asupra naturii, respingând dogmele scolastice moştenite din vechile cărţi. Primul a fost Franςois Rabelais (sec. XVI) care satirizează, în „Gargantua şi Pantagruel“, prejudecăţile şi bigotismul naiv, încurajând în schimb gândirea liberă, bazată pe observaţie. Francis Bacon (sec. XVI-XVII), pleca tot de la studiile de medicină când a fundamentat cu îndrăzneală ştiinţele experimentale (de observaţie) şi a recomandat oamenilor de ştiinţă „să citească marea carte a naturii“. Tot el dezvoltă şi metoda inductivă, cu plecare de la faptele înregistrate, judecate apoi liber, fără „rigor dogmatum“ („Novum Organum“). Mai mult, el invită şi la cunoaşterea legităţilor: „Scire est per causas scire“. Îl confirmă alt medic englez, John Locke (sec. XVII), care neagă ideile înnăscute şi demonstrează cum sursa cunoştinţelor stă în experienţă: „Nihil est in intellectu quod non fuerit in sensu“. În mod greşit s-a unilateralizat concepţia sa (etichetată polemic drept „empirism“), pentru că el asocia această observaţie a faptelor cu reflectarea lor raţională (gândirea).
    Mai târziu, medicul american William James (sec. XIX) va fundamenta pragmatismul („pragmatos“, în gr.= fapt) ca o filosofie realistă, pentru care criteriul adevărului constă în însuşi rezultatul practic, verificat al teoriei. De adăugat şi dezvoltarea metodei experimentale în cercetarea ştiinţifică de către alt medic ilustru, Claude Bernard (sec. XIX).
   Scientizarea medicinii nu ar fi fost posibilă fără identificarea bolilor, cu alcătuirea unui sistem nosografic. Această orientare a fost indusă de principiile raţionaliste şi a fost stimulată de taxonomia botanică şi zoologică, realizate mai înainte. Baza anatomică se cerea mai întâi. Disecţiile cadavrelor, multe secole efectuate doar clandestin, au permis acum dezvoltarea concepţiei anatomo-clinice. Fiziologia experimentală a permis, la rândul ei, înţelegerea patogenezei bolilor. De asemenea, alchimia medievală şi mai ales iatrochimia lui Paracelsus (sec. XV) au evoluat spre farmacologia modernă. Dezideratul acelei minunate „therapia magna sterilisans“ imaginată de Paul Ehrlich n-a putut fi împlinit, totuşi. El a obţinut în schimb mai multe medicamente de valoare, sintetizând şi salvarsanul, primul preparat antisifilitic bine tolerat (având numărul „606“ în seria experienţelor pe derivaţi arsenici). Tot astfel, de la salicilatul de sodiu (preparat din salicilina găsită în coaja de salcie) se ajunge la acidul acetilsalicilic (Gerhardt, 1853, industrializat de laboratoarele Bayer), medicament notoriu şi astăzi.
   Descoperirea microbilor de către Pasteur a reprezentat un moment extraordinar în cunoaşterea cauzelor bolilor. A fost un adevărat miracol, urmat în avalanşă, pe multe fronturi, de „vânătoarea de microbi“. În paralel, pe baza descoperirilor abia făcute, a apărut, cu rezultate de neimaginat, „antisepsia“, apoi vaccinarea antiinfecţioasă şi seroterapia. Au rămas date de calendar în istorie: 14 mai 1796, Jenner demonstrează efectul protector al vaccinei vacilor faţă de variolă pe copilul James Phipps (eradicarea pe Terra, cu această metodă, a fost declarată în 1977); 31 mai 1881, Pasteur probează în faţa unei mulţimi entuziaste care umpluse câmpul unde se găsea cu loturile sale experimentale de oi, efectul protector al vaccinului atenuat faţă de antraxul ovin; 6 iulie 1885, Pasteur începe prima vaccinare antirabică la un copil de 9 ani, Joseph Meister, cu grave muşcături de câine turbat. Fiecare eveniment – un alt miracol… Vor urma, în serie, toate celelalte vaccinări, până la BCG (1921) şi vaccinarea antipolio orală (Salk, 1953). La rândul său, seroterapia antidifterică (Roux, 1894) va deschide altă direcţie de tratament, la fel de spectaculară, pentru multe boli. Sfârşitul secolului a adus încă o noutate extraordinară: antibioza, concept materializat prin descoperirea bacteriofagului (1889).
   Pe plan diagnostic, în aceeaşi perioadă se perfecţionează examenul clinic: percuţia, prin Corvisart, 1808 (care valorifica studiile lui Auenbrugger din 1761), auscultaţia, prin Laennec, 1818. Apare, ca o surpriză absolută, şi ea un cap de serie, examenul cu raze penetrante (Roentgen, 1895).
  Chirurgia face în această perioadă un salt extraordinar, graţie a două mari descoperiri, cu adevărat miracole. Una a fost antisepsia (Semmelweiss pentru obstetrică şi Lister pentru chirurgie) care va preveni de acum înainte infecţia plăgilor operatorii. A doua a fost anestezia, care împlinea în sfârşit un vechi ideal: operaţia fără dureri. Aceasta a fost propulsată spectacular prin două demonstraţii publice care au uimit lumea: dr. Long (Danielsville, Georgia) operează, la 30 mai 1842, pe un student, Venable, sub inhalaţie de eter, pentru două tumorete la gât; dr. Warren, la Boston, excizează cu aceeaşi tehnică o formaţiune a obrazului la tânărul Albert Abbott. Cu acest prilej, un faimos chirurg aprecia cu entuziasm: „Nu, domnilor, nu suntem victimele unei halucinaţii… Am asistat cu toţii la un eveniment capital în analele chirurgiei. Profesia noastră este eliberată pentru totdeauna de oroarea ei“. Descoperirile declanşate prin aceste începuturi temerare s-au succedat apoi rapid, cu noi substanţe şi noi tehnici.
   Secolul XX înregistrează şi mai multe succese. Ele se traduc prin dispariţia flagelurilor ameninţătoare din trecut, creşterea duratei de viaţă şi scăderea importantă a mortalităţii infantile. Se apreciază că ultima sa jumătate a adus mai multe descoperiri decât toată istoria medicinii. Progresele au fost resimţite în toate domeniile. Noi cauze ale bolilor, nebănuite mai demult, au fost identificate: virusurile şi prionii, procesele alergice şi imune, avitaminozele, tulburările endocrine. Un extraordinar câmp de acţiune s-a deschis cu genetica, extinsă de la bolile ereditare la fertilizare şi embriogeneză: fecundaţia in vitro, culturile de ţesuturi şi celule „stem“, clonarea. Explorarea clinică dispune în prezent de o tehnicitate deosebită, cu nivel tot mai ridicat de automatizare şi informatizare. Explozia farmacologică oferă o gamă largă de antibiotice, psihotrope şi citostatice anticanceroase, care permit controlul eficace al celor mai multe din îmbolnăviri. Ingineria medicală a creat instrumente neimaginabile cu decenii în urmă atât pentru diagnostic, cât şi pentru tratament, culminând cu organele artificiale şi protezele cibernetice – locomotorii şi vizuale – controlate psihic.
   O nouă specialitate, „terapia intensivă“, şi-a dovedit capacitatea pe drept miraculoasă de „reanimare-resuscitare“ în condiţii acute extreme şi de menţinere a bolnavilor comatoşi în viaţă prin mijloace artificiale, pe termen lung. Chirurgia a luat înfăţişări surprinzătoare: excizii fără hemoragie şi fără bisturiu, chirurgie plastică, microscopică, endoscopică şi laparoscopică, telechirurgie, robotică. Transplantele de organ şi grefele au devenit proceduri tot mai accesibile.


 

Abonează-te la Viața Medicală!

Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața Medicală”, publicația profesională, socială și culturală a profesioniștilor în Sănătate din România!

  • Tipărit + digital – 249 de lei
  • Digital – 169 lei

Titularii abonamentelor pe 12 luni sunt creditați astfel de:

  • Colegiul Medicilor Stomatologi din România – 5 ore de EMC
  • Colegiul Farmaciștilor din România – 10 ore de EFC
  • OBBCSSR – 7 ore de formare profesională continuă
  • OAMGMAMR – 5 ore de EMC

Află mai multe informații despre oferta de abonare.

Cookie-urile ne ajută să vă îmbunătățim experiența pe site-ul nostru. Prin continuarea navigării pe site-ul www.viata-medicala.ro, veți accepta implicit folosirea de cookie-uri pe parcursul vizitei dumneavoastră.

Da, sunt de acord Aflați mai multe