Deși sintagma medicină defensivă a căpătat o anumită
circulație, încă restrânsă, în realitate este vorba mai degrabă de o atitudine
răzleț întâlnită în practica exercițiului medical. Când vorbim de
medicină (atitudine) defensivă? De fiecare dată când, din cauza prudenței,
uneori justificată, alteori exagerată, se temporizează o intervenție
terapeutică, se introduce un termen de așteptare. Această conduită are și
puncte bune, dar și dezavantaje. Principalul avantaj este că intervenția se
poate face după stabilirea unui diagnostic mai bine precizat, a unor tendințe
de evoluție mai clar delimitate și, prin urmare, va avea o mai mare eficiență.
Pe de altă parte, elimină deciziile precipitate care nu au la bază o informare
largă, precisă, documentată. Există și un revers al medaliei: amânarea unei
decizii se poate solda cu agravări, depășiri ale momentului terapeutic optim și
cu instalarea de complicații.
O înțelegere mai bună a medicinii defensive o oferă analiza
cauzelor, mecanismelor și consecințelor acestei atitudini. Am amintit prudența
exagerată, care poate ascunde o nesiguranță în aprecierea unui tablou clinic,
nevoia de a avea la îndemână o a doua părere (un anumit orgoliu a diminuat
rolul și frecvența consultului intercolegial), investigații diverse care
necesită dotări accesibile și un anumit interval de timp până la parvenirea
rezultatelor.
Un alt determinant al atitudinii în discuție îl constituie teama
de acuzele de malpraxis, de eventualele acuzații din partea familiei sau a
presei, în cazul unei evoluții clinice nefavorabile pacientului.
Alte aspecte ale conduitei în discuție sunt trimiterile la o
altă unitate (în unele cazuri un pacient a fost trimis succesiv la patru
unități!), la alt medic, de aici la altul, trimiteri care de multe ori ascund
lipsa de asumare a răspunderii, teama de decizie, nesiguranța. Nu este vorba de
trimiterile justificate, ci de cele acuzate frecvent de familie și de presă,
uneori soldate cu agravări sau chiar decese.
Reforma sanitară și exigențele impuse de casele de asigurări au
alimentat teama unor medici de a lua decizia unei internări. Deși exigența se
referă la evitarea internărilor nejustificate, are drept efecte secundare și
neinternarea unor cazuri care necesită această decizie, situații rezolvate prin
temporizări, trimiteri la domiciliu cu o rețetă sau solicitări de a reveni. În
unele cazuri, mult mediatizate de presă, obiect de analiză la colegiile
medicilor și nu numai, starea pacienților (inclusiv copii) s-a agravat,
complicându-se chiar cu decese. Între această exigență, economică în realitate
(evitarea cheltuielilor cu internarea neindicată), și exigența etică (evitarea
unui astfel de deznodământ nefericit), pe care medicina din nefericire tinde
s-o piardă, ar trebui preferată etica.
Alteori se evită realizarea unei investigații mai laborioase,
dar în esență necesare, din teama medicului de a nu fi acuzat de
cheltuieli exagerate.
Consecințele medicinii defensive nu sunt de ignorat. Dacă o
prudență rațională este firească, o prudență exagerată poate duce la întârzieri
în punerea diagnosticului, poate favoriza precipitarea și agravarea evoluției,
poate întârzia tratamentul și anula un deziderat primordial al actului medical:
diagnosticul precoce. Teama exagerată de acuzații de malpraxis nu trebuie să
prevaleze asupra unei judecăți responsabile.
În privința programărilor, practică obișnuită și justificată în
toate sistemele de sănătate de la noi și din alte țări, și acestea trebuie bine
motivate (lipsă de locuri, număr mare de pacienți, servicii foarte aglomerate,
în special cele de investigații deosebite, numărul de consultații recomandat de
casa de asigurări). Dar programarea nu trebuie să devină o rutină neselectivă,
fără o analiză temeinică a fiecărui caz, deoarece există și riscuri. Uneori un
interval de timp prea mare lăsat până la programare în anumite afecțiuni poate
favoriza evoluții nedorite, complicații, de multe ori fără manifestări clinice
evidente, dar, în realitate, cu evoluții infraclinice ale proceselor
patologice. Ceea ce, de fapt, contravine, cum spuneam, unui deziderat și
principiu în practica medicală: diagnosticul precoce, urmat de inițierea, tot
mai precoce, a terapiei, evident tot în beneficiul pacientului.
