Statisticile din mediul de afaceri din ţările
central- şi est-europene arată că un mare număr din companiile aflate în
proprietate publică şi privatizate în anii ’80 şi ’90 prin metoda MEBO (management & employee buy-out) s-a
dezvoltat cu succes şi că „responsabilizarea prin împroprietărire“ a angajaţilor
a avut rezultate dincolo de aşteptări.
Este de închipuit o astfel de soluţie astăzi,
în cazul unora dintre spitalele din România? Poate funcţiona, la diversitatea şi
complexitatea serviciilor unui spital, practica introdusă de fapt de mai multă
vreme în cazul cabinetelor de medicină generală? Ar putea un astfel de proiect
să rezolve măcar parţial problemele din mediul spitalicesc, permiţând astfel
transferul de resurse către alte domenii prioritare?
Foarte simplist şi fără pretenţia de a
acoperi toate aspectele unei astfel de iniţiative, iată un posibil plan de acţiune,
care ar putea sta la baza împroprietăririi medicilor cu activele spitalelor şi
a funcţionării noilor instituţii private: • se trece patrimoniul spitalelor în proprietatea angajaţilor spitalului, care
devin astfel acţionari (sub formă de acţiuni, cupoane, alte forme de
repartizare a activelor), avându-se în vedere restricţii stricte referitoare la
înstrăinarea sau schimbarea destinaţiei acestora • se stabilesc principiile statutare, juridice,
administrative şi operaţionale (medicale) de
funcţionare a spitalelor astfel privatizate şi se adoptă o modalitate de
conducere de tipul practicilor de bună guvernare corporatistă în sistem dual
(adunarea generală a acţionarilor, consiliu de administraţie, director general)
• se elaborează structurile organizaţionale
şi portofoliul de servicii, urmând a se raţionaliza serviciile ineficiente
sau a se dezvolta domenii noi de activitate • se identifică şi contractează sursele de finanţare: publice (asigurările
obligatorii de sănătate, contracte universitare etc.), private (coplată, asigurări
voluntare de sănătate, turism medical, servicii de medicina muncii etc.),
altele (comunitare, de afaceri, parteneriate, externalizări / internalizări,
fuzionări şi achiziţii cu alte spitale etc.) • se stabilesc şi se măsoară indicatorii de performanţă – operaţionali
şi financiari – şi se introduc instrumente de evaluare, control şi îmbunătăţire
a performanţei.
Care ar fi rolul statului după privatizarea
spitalelor, în privinţa asistenţei medicale terţiare? Obligatoriu, păstrează în
proprietate şi administrare sistemul medical de urgenţă, instituţiile de
interes public şi, de altfel, toate instituţiile pe care le consideră a fi
obligatoriu sau practic pentru a rămâne în proprietatea sa. Ca şi până în
prezent, certifică şi clasifică spitalele, în baza normelor existente, şi
controlează standardele de asistenţă medicală. Stabileşte criteriile minimale
de finanţare prin surse publice (pachetul de bază) şi indicatorii de performanţă
şi contractează serviciile spitalelor exclusiv în baza acestora.
Spitalele să fie ale medicilor. Împroprietărirea
conducerilor şi a angajaţilor nu este o idee fantezistă, de vreme ce a funcţionat
în alte domenii. Dar este oare practicabilă în medicina terţiară? Se poate,
eventual, testa şi valida pe un pilot?
Este inutil să amintim aici că noii
proprietari ai spitalelor vor avea tot interesul să curme practicile care au slăbit
sistemul sanitar până de curând (fraudă, risipă de resurse, achiziţii necontrolate,
plăţi informale, incompetenţă profesională etc.) şi să contracteze cât mai
multe surse de finanţare private.
Conceptual, cel puţin, pare o situaţie în
care toată lumea ar avea de câştigat. Statul nu va mai fi acuzat că este un
administrator prost al spitalelor şi va putea să investească surplusul de bani
pentru prevenţie. Conducerile şi personalul spitalelor nu vor mai fi acuzate de
conflicte de interese sau că risipesc ori fraudează resursele publice şi vor
avea libertatea să se dezvolte cum cred de cuviinţă. Concurenţa dintre
spitalele publice şi cele private va face să scadă costurile şi să crească
competenţa şi performanţa. FMI va fi mulţumit că va scădea numărul de paturi
din domeniul public şi că nu vor mai exista arierate (cerinţă exprimată de la
primul acord stand-by cu România). Şi, în fine, pacienţii vor primi serviciile
pe care şi le doresc, plătind pentru ele fără să se mai ascundă, fără să mai
fie nevoie să recurgă la practici informale.
