Fabula cu lupul care-și schimbă părul, dar năravul ba, e utilizată frecvent în vernacular. Puțini realizează că imageria subtilă n-are de-a face cu blana prădătorului, cât cu colții și ghearele lui, dar mai ales cu apetitul pentru sânge. În privința oilor, puține sunt referințele evoluționare, căci oaia, statuie vie, are o reziliență parțial provenită din îndărătnicia disimulată în imbecilitate. Vedeți voi, în raportul pradă-vânător, fiecare vine cu armele lui, căci naturii nu-i plac triumfurile, cât echilibrul. Este, de altfel, un motiv pentru care, departe de-a mă identifica în următoarele cu lup ori oaie, prefer să iau mai degrabă poziția naratorului. Căci este treaba naratorului să rețină tâlcul pentru toți ceilalți, unde toți ceilalți – când vine vorba de medici, stat, sănătate și practici – sunt ei, oamenii. Sănătoși și bolnavi.
Organizarea sănătății în România după 1989 a presupus, într-o primă fază, o veritabilă suspensie în aer a vechilor practici, pe măsură ce ne lovea – sau mai degrabă ne izbea cu putere – vântul precarității. Retorica antisistem a făcut ca, vreme de 20 de ani, unele lucruri să reziste subteran, acele lucruri considerate parțial benefice din anterioara ordine, „centralizată”, cu subsidii, dar în același timp mediocrocrată și sfertodoctă, ținută pe umeri de ideologie și de nivelul scăzut de așteptare al populației. Aveam doctori ținuți cu arcanul de frică și granițe închise, aveam un sistem rutinat de pregătire profesională medie și „la locul de muncă”. Aveam o rigoare mecanică în privința calendarelor, de la imunizare la înrolarea în comunitate.
Și aveam autoritatea clinică asupra (și deasupra) muritorilor de rând. Vorba doctorului era lege. Legea doctorului era doctrina. Fără vreun ghid de practică, învățarea se petrecea pe furiș, magistral, de la vlădică la opincă, astfel că talentul era vlăstar al școlii, dar și numele potentatului care își trimitea ciraci în diverse zone. Faptul că erai „repartizat” în lungul și în latul preafrumoasei patrii lămurea mai pe toți că nimeni nu e egal cât e legal devotatul de partid.
Practici care au început să crape în urmă cu 20 de ani m-au prins student și am văzut în educația mea medicală, inclusiv dincolo de finele facultății, agonia zbârcită a unei generații incompatibile cu natura competițională a unei libere societăți cu libere practici (dar și oportunități de monopol). Banul și-a făcut loc mai rău ca dracul printre oameni, brusc realiști cu privire la inegalitatea dintre ei și colegii lor din Occident. N-a fost foame. N-a fost lăcomie. A fost doar panică și un puternic complex de inferioritate. E motivul, de altfel, pentru care s-au întâmplat grozăvii în achiziții, unele profund caricaturale și stigmate ale autenticei psihoze postrevoluționare. De la roboți chirurgicali la „scule” mărgărite, părea că pe ici, pe colo, cu mici zgomote ca atunci când se sparg bulele pe-o folie protectoare, îi mai snopea vreunuia mintea să își atârne un semn de virilitate. Doamne, câți bani am aruncat prin buzunare! N-am avut decât minimă viziune și încercările de germinare a unei viziuni s-au întâlnit cu orgolii sinistre, de obicei agregate, delaționiste din partea celorlalți. Pentru că medicii au mereu la îndemână niște „ceilalți” uneltitori, dar și sertare cu păcate.
Cea mai rea dintre invidii, cea a doctorilor, și-a găsit placa Petri în persoana politicianului fabricat după 1990. Care politician era lup, când în blană de oaie, când în straie noi cu diversă culoare. Antrenul cum că „politicul” a distrus medicina românească e tocit, dar un lucru tocit nu-și pierde valoarea de adevăr. România a fost formatată, medical, de tot ce-a însemnat masterplanul capitalismului de criză, asta însemnând o operație radicală de inversare a piramidei de utilizare, dinspre terțiar spre primar, cu scăderea numărului de paturi și (cel puțin așa ar fi trebuit) investiție autentică în practica primară și secundară.
Doar că orice plan e filtrat prin turnesolul culturii. Or, cultura românească are câteva aberații fundamentale, unele care, la rândul lor, au altoit comunismul în România. Astfel că medicii de familie au ajuns într-o poziție de teribili sclavi ai sistemului, policlinicile au fost demontate una după alta, ambulatoriile de specialitate s-au trezit cenușărese, sistemele de ambulanță au fost falimentate odată cu adventul SMURD-ului, care și-a băgat bocancul fix până în UPU – după care, Dumnezeu cu mila. Legea a peticit salarii, inegalitățile s-au succedat cu fiecare din cei 29 de miniștri, astfel că unii au avut sporuri mai mari, alții mai mici, fără o judecată echitabilă și fără anticiparea vreunui viitor.
Și acum avem o nouă ordine, de mai bine de un an. Care ordine perpetuează, fără vreun rafinament, același discurs. Aceeași retorică. Același mesaj despre cum „mâine” va fi mai bine. Într-o mare de melasă, ți se arată din nou câteva pietre, obligatoriu scumpe. Salarii mai mari. Secții renovate. Medicii noi sunt deja unii dintre aceia care s-au format exclusiv după 1990. Și dintre ei mulți au plecat, dar și mulți au rămas. Deci fofârlica nu mai merge sau merge mai puțin.
Toate ilustrate mai sus sunt o secțiune sagitală prin trei decenii, a căror numărare (dar nu numai) e un motiv de înverșunare pentru subsemnatul. Nu c-am fi speciali pe undeva. De ce-ar fi rezistat sănătatea? Nu mai știu rândul anilor în care am întrezărit schimbare. Dar m-am obișnuit
cu iluzia. Cu Fata Morgana, între timp trecută prin prima tinerețe, ajunsă la 30 de ani.
