Am plecat cu speranță din România. De fiecare dată. Și, dantesc,
am abandonat-o la ușă de fiecare dată când am revenit. Pe aceste plaiuri,
printre aceste străzi infecte ale Citadelei pe care ați clădit-o voi,
înaintașii noștri, Elpis e o slugă peren uitată la fundul sacului. De fapt, nu
doar uitată. Uitată și ferită. La colț, câinii slobozi ai răutății din om abia
așteaptă s-o arborezi la piept. Da, îndrăznesc să afirm. Avem, social, un
apetit al răutății care străpunge fiecare strat, fiecare pânză, fiecare pled.
Urâm sperând. Sperăm cu ură. E o sculă primitivă, un silex al supraviețuirii în
eternul homo homini lupus în care te uiți pieziș la aproape, la cel de
lângă tine și tânjești. La măgarul lui. La curtea lui mai lată. Și, dacă se
poate, și la nevasta lui.
Această răutate abundă în lumea cu halat. Invidia medicorum
pessima. Invidie și moartea caprei vecinului. Despre prima, Schopenhauer
scrie, în admirabilul său eseu, că respectă totuși o funcție rațională, de
restabilire a unui echilibru. Invidiosul se uită cu un amestec de admirație,
silă și fascinație morbidă la cel pe care-l vrea doborât. Îl ia totuși ca reper.
Ar vrea să ajungă acolo, în locul lui. Invidios și invidiat de alții. E o
competiție fără pic de spirit olimpic în ea. Există citius. Există altius.
Și există, cu siguranță, și fortius în medicină. Dar mai există ceva.
Ceva sădit acum șaptezeci de ani. Diavolul detaliului. Acolo unde, secole
înainte, doctorul a șlefuit postură, acolo unde medicul a inspirat prestanță și
respect, bolșevicul a venit și-a inversat polii magnetici. Adventul imposturii
a fost ținut în frâu, în comunism, doar prin doza cotidiană de imunosupresor în
reacția grefă-contra-gazdă pe care breasla noastră a avut-o la primul contact
cu nulitățile sclipitoare ale aparatnicilor. Patruzeci de ani după, a fost prea
târziu pentru o reparație mult îndurată, mult așteptată. Și, după încă un sfert
de secol scurs peste primele ore de libertate, noi încă drenăm puroi. Copii
pierduți ai unei ideologii murdare, am ajuns vai de mama noastră, stăpâni ai
muștelor, incapabili să genereze vreun vârf, cel mult văi și caverne în
plămânul meseriei noastre.
Iar motivul central al debandadei dezolante e infirmitatea
noastră morală dobândită în ani. Generația mea, cei imediat dinaintea-mi și cei
sensibil după suntem chemați, azi, să construim pe un pat patologic de gândire,
percepție și principii un viitor mai bun pentru doctorii care vin după noi.
Tentația chirurgicală e să tăiem până în țesut sănătos, probabil că doar asta
va lăsa loc de mai bine. Ce vom face? Vom lăsa procurorii să culeagă ce-am
semănat? Vânt și furtună. Vom deveni – a se citi vom reveni – la o comunitate
de delatori și frustrați? Părinții ne sunt bolnavi. Mentorii ne sunt corupți.
Doctoratele – pătate de slana șpăgii. Funcția universitară – o glumă derivată
din ciumă. Reputația se numără în congrese și medalii în timp ce rugina
cuprinde salteaua și urina mușamaua. Iar pacientul – pacientul tău – e
dumicat și-apoi scuipat înapoi într-un sistem care-l vămuiește ca pe un șerb în
timp ce aluatul infamiei dospește și sănătatea. Sănătatea mea frumoasă,
dreaptă, justă, demnă, de calitate, făcută cu virtute și spre gloria profesiei
a fost înlocuită de un talcioc de vechituri, unde, printre botoși, mărgele și
butoaie cu detergent, mai găsești, ocazional, și un plic. Mi-e silă de bani.
Mi-e silă de hoți. Mi-e silă de felul în care se preling prin perfuzoare
selecte spre paradisuri abisale. Mi-e silă de răspunsul cinic al confraților:
„Dacă nu-ți convine, pleacă!“. Mi-e un of și un oftat deopotrivă când privesc
de aproape miopia celui de-o seamă cu mine, biată vită pribeagă, purtător de
stetoscop dar evidat până în fose de visuri, așteptări, reziliență, cutezanță
și scop. Obedient. Afiliat. Figurant într-o scenă desprinsă din Budai-Deleanu.
Candidat la o pereche de palme terapeutice. Lui îi spun: deschide ochii!
Îndrăznește să gândești. Da, tu, de unul singur. Preferabil cu organul bine
ascuns în țeastă. Ridică-ți vocea. Onorează-ți profesia. Întinde mâna. Simte-ți
aproapele. Această credință, acest viciu din gând, acest defetism patetic are o
cauză, dar are și-un sfârșit. Puțin a fost, mult a mai rămas până departe.
M-am născut într-o maternitate care azi e ruină și-am crescut
într-un sat care azi e mai mult gol. Când urcam pe munte, căutam să regăsesc
același scoruș. Îl urcam gâfâind până la ultima creangă pentru că știam. Știam
că, dacă e o zi cu soare și dacă bate un pic de vânt și mă uit foarte atent,
pot să-mi văd toată țara. Țara Almașului și-a Făgărașului. Scorușul nu mai e.
L-au tăiat. Dar sunt încă aici. Suntem încă aici. Eu, și voi, și copiii care
urlă chiar acum primul țipăt prin secții aglomerate, și bătrânii care gem în
saloane fetide, și prieteni de-ai lor, și neamuri, cunoștințe sau vecini de
sat, de uliță, de cartier. Să ai grijă de grija lor, asta da, e un lucru pentru
care merită să-ți pui viața gaj.
